Copilul Capricorn – dragostea, la cinci ani

16 Jan 2010 by

La petrecerea de ziua ei, Irina a primit un urs moale de pluş, din cei crem, cu fundă de voal.

– Cred că e băiat, mi-a zis.

– Cum îl cheamă?

– Nu ştiu.

– Dar cum vrei să-l cheme?

– Inimioară!

Se spune despre capricorni că uneori sunt reci sau că nu ştiu să-şi exprime sentimentele ori că au acea stânjeneală în a spune “te iubesc” pe care o întâlnim foarte des la adulţi indiferenţi de zodie. Irina nu e aşa.

E un copil foarte cald, obişnuit să mângâie, obişnuit să pupe, să atingă, să se lipească de cei pe care îi consideră aproape cu totul, se bagă în sufletul oamenilor şi e de o bunătate cum rar am văzut la copii atât de mici. Desigur, are şi momentele ei în care e rea, neînţelegătoare, îndărătnică şi căpoasă, ca orice zodie cu corn în frunte.

Am stat mult să mă gândesc dacă nu cumva acest post ar trebui să se intituleze “Ea vorbea cu maşinile, cu jucăriile, cu animalele şi cu peştii”. Dar până la urmă nu e vorba doar de empatia firească vârstei, toţi copiii vorbesc cu jucăriile lor. Ce vreau eu să vă povestesc este relaţia specială pe care o are cu Pisa, cu Dragonelul, cu Poneiul şi cu Costică. Asta pentru că nu pot să vorbesc de relaţia noastră de dragoste şi nici despre cât de tare l-am iubit amândouă pe Mitz şi pentru că despre oamenii pe care Irina îi iubeşte de-adevărat nu sunt eu acum pregătită să povestesc. Vă povestesc deci amorurile de pluş ale Irinei, la cinci ani.

Pisa este o pisică vărgată, primită de la o cunoştinţă venită în vizită. Pe Dana n-a mai văzut-o Irina de vreo doi ani. Dar Pisa e THE TOY. Poate pentru că seamănă leit cu Pisa Potaisa, a bunicii? Poate pentru că Mitzul nu mai e? Poate pentru că pur şi simplu îi place ei. Nu ştiu motivul real, însă Pisa e jucăria fără de care e posibil să stea în capul oaselor până la ziuă, dacă nu o are cu ea. În mod ciudat, asta se întâmplă doar acasă sau la buni.

Cu Dragonelul, povestea e şi mai interesantă. Dragonelul acesta e singura jucărie de pluş cumpărată de Tata pentru Irina, de pe aeroportul din Ingolstadt, la întoarcerea de la un curs. E foarte verde, are băsmăluţă şi aripi, e moale şi numai bun de strâns în braţe. Istoria spusă Irinei despre cum a ajuns Dragonelul în casa noastră e cam aşa: “Stăteam eu, Dragonelul, pe un raft şi când l-am văzut pe tăticul tău am zis: pssst. Tata lu’ Irina? Tata luuu’ Irinaaaa! Ce bine că ai venit. Hai, du-mă la Irina, că eu am s-o apăr de visele cele rele, cu ghearele mele ascuţite de pui de Dragon! Şi aşa a ajuns Dragonelul la noi”.

Pe Ponei şi l-a luat singură de pe un raft, după infinite miorlăieli şi rugăminţi fierbinţi, promisiuni deşarte şi alte vorbe dulci. Mie, personal, mi se pare oribil, dar ea îl iubeşte nespus. Aşa zice. “Te iubesc nespus, Poneiule!”. Acum văd că a intrat în patul pe care îl împărţim cu cei mai sus amintiţi şi cu Karakiri, prea catifelatul Inimoară.

După acest formidabil trio de pluş, intră în scenă eroul zilnic: Costică, Nărăvaşul. Nu mi-am dat seama cât de tare îl iubeşte pe Costică decât la ultima zăpadă, când, după ce nu l-am putut porni, l-am găsit troienit cu totul şi de bucurie că i-am deblocat volanul, m-am apucat să-l curăţ. Irina venise acasă cu microbuzul grădiniţei şi a acceptat imediat să-l cureţe şi ea pe Costică.

Aşa de frumos s-a apucat să-i vorbească în vreme ce îi râcâia gheaţa de pe geamuri… “Costică, ai să fii cel mai curăţel din lume. Vezi, Costică, deja ţi-am curăţat ochişorii. Costică, te bucuri că dăm zăpada jos de pe tine? O, săracul de tine, nu ţi-e frig? Mami, când o să avem şi noi căsuţa noastră, iei una cu garaj, pentru Costică? Să nu mai stea afară, că-i e frig! Mi-a zis el mie!”

Pe Costică îl gâdilă şi lui îi spune ghicitori, îl întreabă dacă a dormit bine şi ce a mai visat, îi prezintă toate persoanele care urcă în maşină cu noi (“Costică, azi am adus un prieten, îl mai ţii minte pe Luca?”), se interesează dacă nu-i e foame şi îi promite că va ajunge în Raiul Maşinilor, unde nu există semafoare şi benzi duble şi unde Costică va putea să zburde după pofta inimii.

Ferească Dumnezeu să dau în vreo groapă! Mă taxează imediat. “Mami! Îl doare pe Costică! Costică, te-a durut?”

“Vaaaaaaai, Irina! Vai de oasele mele Irina! Mami asta conduce cam repede!”

Refrenul zilei de azi a fost “Hai, Co-sti-că! Hai, Co-sti-că! Să-ntrecem microbuzul! S-o întrecem pe Cosmina! Hai, Costicuţă!” răcnit pe două voci deloc mititele, de Luca şi de Irina, cam de pe la Parcul Herăstrău până la grădi.

Irina îl iubeşte pe Costică. Da, ştie că nu el vorbeşte ci mami, dar acceptă din nou jocul, spre marea mea bucurie, deşi până şi  Luca s-a prins.

“Eu cred că Ada e Costică. I se mişcă obrăjorii!” i-a şoptit Luca azi.

“Şşşş! Hai, Co-sti-că!”

Related Posts

Tags

Share This

4 Comments

  1. oana

    sweet…

  2. Cum sa nu mearga Costica saracul,cu asa galerie !
    Si noi mai facem mici jocuri in care diverse obiecte prind viata si sper sa tina cat mai mult…Sunt teribil de frumosi anii astia.

  3. vio

    La multi ani pentru mindretea de fata! 5 ani, wow, ce trece timpul!
    va pup, aveti grija de voi!
    >:d<

  4. Anca/Mogosoaia

    LA MULTI ANI, IRINA! Sa cresti mare si voinica, inteleapta si cuminte! Ada, sa va bucurati de ea, dragilor! Petrecere frumoasa!

css.php
Privacy Policy