Copilul capricorn – Prietenia

14 Jan 2010 by Ada

Ei i se pare că toţi sunt prietenii ei, de la prima vedere, nu stă să cântărească prea mult ce anume înseamnă prietenie şi ce presupune acest statut, acordat prea repede.

Silvana îmi spunea, uşor îngrijorată, că într-una din plimbările cu Luca prin oraş, a luat în braţe un necunoscut. Altă dată, s-a întors din drum la o vânzătoare de agrafe şi i-a spus, cât se poate de serioasă: “Vreau să te pup”.

M-am îngrijorat şi eu şi ca de obicei am dat fuga la G. să mă plâng, vai mie, copilul îmbrăţişează străini pe stradă.

Deja episodul trecuse prin filtrul a trei berbeci (pentru că tot pornim de la pretextul zodiei): două mame şi un psihiatru. Ceea ce înseamnă o infuzie extrem de tare de senzaţii, raţionalizări excesive, panici absolut ne/justificate şi, în cele din urmă, umorul extraordinar care ne ţine pe toţi în picioare, chiar şi atunci când firile mai depresive şi-ar lăsa mai degrabă venele lungi decât să zică ok, deci, ce ne rămâne de făcut. Nu pot decât să redau discuţia mea cu G. pe tema asta, poate va fi de folos altor mame anxioase.

Eu: Hello G, ai timp de mine?
G: salut. 5 mins
Eu: k
Eu: iri imbratiseaza oameni pe strada
G: groaznic, ar putea sa ia cine stie ce boli
Eu: zici sa nu ma stresez?
G: absolut
Eu: se duce la ei si le zice ca vrea sa-i pupe…
G: hm
Eu: la o vanzatoare de agrafe de exemplu, vrea s-o pupe, desi aia nu a vorbit cu ea. dar se duce s-o pupe
G: well, in general regula este: cand vrem sa pupam oameni straini e frumos sa ii intrebam inainte daca ne dau voie sa le dam un pupic pe obraz
Eu: eu i-am zis ca-si toceste hainuta de lumina daca se ia in brate cu oricine
G: romantic
Eu: atat am putut
G: inevitabil, irina creste si are nevoie de structura si reguli, regulile bune sunt cele care stabilesc granite, adica e voie de aici, pana aici. Regula incepe cu ce “ai” voie sa faci, nu cu ce nu ai voie sa faci.
Eu: got it.
G: de obicei NU-urile demareaza dece-urile.
Eu: ok multumesc pt timpul tau.
G: welcome. Oh si cand se incalca flagrant granitele, copilul se zguduie, primeste o palma si e trecut la colt si la regim de paine si apa o saptamana
Eu: mmmm
G: si nu iese din camera lui
Eu: pana la 18 ani
G: si spune Hail Mary de 3 ori pe zi
Eu: nu ma starni cu hail mary
G: bine, atunci sa zica Allah e mare
Eu: hahahha; Allahu akbar! Bine, am retinut, paine, apa, allah e mare, in camera ta pana la 18 ani, zbang
G: absolut. Merita sa te gandesti daca nu cumva ar trebui sa o faci profilactic
Eu: mai peste 3 sapt sa am scuza pms-ului. acum n-am nici o scuza
G: in fond si la urma urmei, Dumnezeule, are comportament pro-social. Aud ingrijorarea ta, undeva ea cauta surse de afectiune si baze de siguranta si obiecte de atasament. Locul Tatalui e unul foarte mare, greu de inlocuit cu un surogat. Pe de alta parte, exprimarea afectiunii cu grija, si cu marje de siguranta, e preferabila.
Eu: sunt nebuna?
G: bineinteles; ai si vulnerabilitate familiala. the whole 9 yards. Eu zic sa te lasi pagubasa.
Eu: ok le las lungi
G: cum iti convine

M-am hotărât să îmi bag minţile în cap. Umorul sec al lui G e un duş rece care deseori mă frânează exact atât cât e nevoie să nu turez prea tare motoarele micii noastre familii, dar nici să nu merg fără a fi în viteza pe care o consider eu potrivită.

Vă întrebaţi, poate, ce e povestea asta cu hăinuţa de lumină.

I-am explicat Irinei că fiecare om are o hăinuţă de lumină, care-l protejează de boli şi de gânduri rele. Această hăinuţă nu poate fi văzută decât cu ochiul magic, pe care mamele îl au în frunte (Acum Ajnanina râde, te rog nu râde…). Când oamenii se îmbrăţişează, această hăinuţă devine mai strălucitoare, în anumite cazuri – atunci când cei pe care îi luăm în braţe sunt persoane cunoscute, prieteni apropiaţi şi mai ales cei din familie: mama, tata, bunica, sora, mătuşa… Pentru că prietenii apropiaţi (care nu-s mulţi, dar sunt importanţi) şi cei din familie nu pot gândi lucruri rele despre tine, nu îţi pot vrea răul. Pe necunoscuţi, însă, nu e bine să-i luăm în braţe. Ni se toceşte hăinuţa de lumină şi, în timp, ţesătura aceea specială, care ne protejează de rele şi de boli, se destramă, se rupe, şi atunci devenim mai slabi şi mai puţin apăraţi. Trebuie, deci, să avem mare grijă de hăinuţa noastră de lumină.

De atunci, periodic ne îmbrăţişăm în scopul precis de a ne reface hăinuţa de lumină. De atunci, în fiecare seară Irina mă întoarce din drum “Vreau să te îmbrăţişez strâns, strâns!”. Şi nu mi s-a mai spus că îmbrăţişează necunoscuţi. Desigur, obişnuinţa o face să se arunce în braţele lui Iuli, educatoarea, dar acum completează repede: “Pe Iuli o cunosc!”

Paradoxal, pe cei care îi sunt cu adevărat prieteni, Luca, Natalia, Măriuca, îi neagă cu uşurinţă.

“Nu mai sunt prietena ta! M-ai strâns de mână!”

“N-am să te invit la ziua mea!”

“N-am să mai vin pe la tine niciodată!”

Dar acestea sunt furtuni de vară. Vin şi se duc. Între toţi prietenii ei însă, Luca e cel mai prezent, cel mai constant, cel mai atent, cel mai protector (Vai, îmbrâncelile între Luca şi Andrei pentru mâna Irinei la plimbare sunt deja parte din istoria noastră personală).

Dacă i-aţi vedea mergând la braţ pe stradă sau luându-şi la revedere, nu aţi putea să nu zâmbiţi. Avem câteva fotografii înduioşătoare, de pe vremea când aveau doar trei ani, dar porniseră deja împreună pe faleza din 2 Mai, cu ochii după sirenele promise.

Dintre inanimate, Pisa şi Costică sunt prietenii ei cei mai buni. Dar pe ei îi iubeşte şi despre dragoste vă povestesc mâine.