Crizanteme pentru tata

23 Oct 2012 by Ada

Grădina Ioanei era la vreo două sute de metri de casa ei. Era, de fapt, un teren viran pe care al doilea ei soţ, inginerul, obţinuse permisiunea să-l cultive cu flori şi să-şi meşterească acolo diverse mici reparaţii la Dacia 1300 pe care o conducea.

Grădina asta a fost doar unul dintre proiectele antreprenorului Constantinescu, a mai încercat el să pornească tot felul de afaceri, dintre care una presupunea prepararea şi comercializarea borşului de către Mamaia Bătrâna, într-o chiţimie de la parterul casei în care locuiau, iar alta creşterea ciupercilor în cămăruţa în care locuise aceeaşi Mamaia Bătrâna, după ce aceasta s-a dus să le vândă borş şi îngerilor. Grădina, însă, a fost darul lui pentru Ioana. A gândit-o, a cultivat-o şi a crescut-o special ca să o poată trimite pe Ioana cu florile la piaţă. Nu, nu mă trag din neam de ţigani şi nici Ioana mea n-a fost florăreasă, dar trebuie să înţelegeţi că povestea mea se întâmpla prin anii ’80, când conducătorul iubit îşi propusese să plătească datoria externă a României şi trăiam în condiţii care acum mi se par de neimaginat. Spiritul antreprenorial era ucis în faşă pe vremea aceea, singurele afaceri particulare pe care le puteai desfăşura fiind atelierele meşteşugăreşti gen reparaţii încălţăminte şi croitorie şi… exact, micul comerţ sezonier. Ioana mea suferea de astm şi de multe alte boli pe care eu, la vârsta aceea, nu le cunoşteam şi nici nu mai vreau să le trec în revistă post factum. Cert este că Ioana avea până în şaizeci de ani, nu putea lucra regulamentarele opt ore pe zi şi copilul ei deja era la casa lui, deci, s-a gândit domnul inginer, cu ce să-i ocupe timpul ca să producă şi nişte bani. Sigur, Ioana era oricum ocupată să mă ia pe mine de la şcoală şi să stea la cozi. Pe vremea aia, statul la cozi pentru un kilogram de carne sau un pachet de unt putea fi o meserie în sine. Dar asta nu era suficient pentru inginerul Constantinescu, care avea planuri mari. Visul lui era – presupun – să îşi cumpere propria lui casă, să nu mai stea cu chirie la ICRAL. Şi pentru asta era nevoie de bani serioşi, iar el avea idei despre cum să-i facă pe aceşti bani, fără să atragă prea tare atenţia autorităţilor. Planurile lui implicau folosirea la maxim a resurselor umane disponibile, acestea fiind el însuşi, străbunica mea cât a trăit şi bunica mea, cu contract pe acelaşi termen limitat de “până când moartea i-a despărţit”.

Grădina avea un gard verde, înalt, pe alocuri scorojit, cu ulucile dese, dar din loc în loc, acolo unde nodurile copacului din care fuseseră făcute căzuseră pur şi simplu după felierea trunchiului, rămăseseră mici găuri prin care puteai trage cu ochiul dincolo. La cât era de înalt, te-ai fi aşteptat să fie cine ştie ce comori dincolo, dar adevărul era că trebuia să aştepţi un anotimp anume ca să vezi cu adevărat minunile. În restul anului, nu se vedeau decât foliile gri de polietilenă şi, cel mult, antenele firelor ce ar fi trebuit să ţină minunile drepte. Era o artă întreagă să duci la piaţă crizanteme cu corola cât mai mare şi tulpina cât mai dreaptă. Le sădise foarte dese, ca să încapă cât mai multe, dar păstrase spaţiul de care aveau nevoie ca să nu-şi fure una alteia soarele. Ca orice inginer care se respectă, omul citise manualele şi respecta metoda întocmai, pentru randament maxim. Încerc să-mi amintesc dacă aveau şi legume în grădina de după gardul verde, dar nu reuşesc, poate tata să mai ştie.

Luna octombrie era cu adevărat magică. Atunci când înfloreau crizantemele, marea de tulpini verzi cu frunze aspre se acoperea de corole aurii şi, dacă le priveai de sus, cu puţină imaginaţie, puteai vedea acolo un cer verde cu stele rotunde, o imagine demnă de Van Gogh, numai bună de păstrat în minte pentru o dimineaţă de marţi, treizeci de ani mai târziu.

Nu ştiu dacă Ioana era fericită cu grădina asta. Nu ştiu dacă împărtăşea planurile soţului ei sau pasiunea lui pentru antreprenoriat, nu ştiu nici măcar dacă îi plăceau crizantemele, sau dacă îi plăcea să le ducă la piaţă, nu ştiu dacă le şi vindea sau doar le plasa pe la vreo tarabă, eram mică, Ioana mea a dispărut când eu aveam 11 ani. Dar aşa mi-o aduc aminte, asta e imaginea cu care n-o uit. De ziua tatei, pe 23 octombrie, venea mereu cu un braţ de crizanteme galbene uriaşe, al căror miros mă scotea mereu din minţi. Crizantemele proaspăt tăiate au un miros amar. De câte ori trebuia să le pun în apă, cerul gurii mi se umplea de amarul mirosului ăstuia şi nu scăpam nicicum de el, nici spălându-mă pe dinţi cu pasta Cristal. Dar dacă închid ochii o văd: mică, înfiorător de slabă, cu un balonzaid bej şi o eşarfă mică, lucioasă, la gât, cu braţele pline de crizanteme (întotdeauna mai multe decât duci de obicei într-un buchet).

Acum, când mi-e dor de ea, aştept să se facă octombrie şi zâmbesc la toate crizantemele galbene pe care le văd. Încerc să mi-o închipui pe 23 octombrie, în faţa uşii noastre cu geamuri mate, înflorate, prin care nu-i vedeam decât silueta bej, dar ştiam că e ea, pentru că ţinea în braţe multe corole al căror auriu trecea de sticla opacizată. Ioana şi crizantemele pentru tata, de ziua lui (şi ce tânăr era, abia acum îmi dau seama).

Azi tata împlineşte 60 de ani şi-mi pare rău că nu pot să-i duc nici anul ăsta crizanteme.

La mulţi ani, tata! Să-mi trăieşti. Să mă aştepţi, că vin. Până la urmă, într-o toamnă, am să vin.