Cu dragoste, despre Doamna Cernăuți

1 Nov 2012 by

Era mică, roșcată, cu părul făcut permanent, mereu în fuste. Era învățătoare la A.  Împărțise clasa în trei grupe și lucra diferențiat cu fiecare grupă în parte. Cei dintr-a treia grupă se chinuiau să treacă la grupa a doua, cei de la a doua trăgeau tare să intre în grupa 1. O retrogradare era echivalentul unui dezastru, de-aia noi n-am prea avut parte decât de promovări. Într-a-ntâia ne-am dus la școală cu păpuși. La sfârșitul anului, vreo opt au luat premiul întâi cu coroniță, vreo trei premiul doi, unul singur premiul trei, posibil să fi fost și vreo trei mențiuni. Avea 32 de copii în clasă și nu mi-aduc aminte să fi țipat vreodată la noi. Nu că n-am fi alergat și noi de bezmetici, nu căn-am fi fost și noi cât se poate de vii. Dar avea un dar, cred că așa recunoști un dascăl, când deschidea gura se făcea liniște. Ne supunea doar din priviri. Să fii în banca 1 nu era nici un privilegiu, cei mai piperniciți acolo stăteau. Băieții cu băieții, fetele cu fetele. Rar altfel.

Avea un arătător lung de lemn, pe care nu l-a folosit niciodată ca să ne lovească. Nu ne-a jignit. Nu ne-a amenințat. Nu ne-a spus că ne aruncă pe fereastră. Ne era jenă să o supărăm. Decât să o supărăm, mai bine… Mai bine nu știu ce ar fi fost să se întâmple. Ne-a făcut să ne placă și cititul și socotitul. Ne-a învățat gramatica limbii române. Ne-a învățat tabla înmulțirii, istorie și geografie. Nouă ne plăcea să mergem la școală și nu îndrăzneam să ne ducem cu temele nefăcute, de rușinea ei. Nu concepeam că am putea să nu facem o temă. Nu exista așa ceva, pur și simplu. Morți, copți, noi ne duceam la școală. Mi-aduc aminte că o singură dată, printr-a patra, a sunat acasă și l-a chemat pe tata să mă ia de la școală. Aveam febră. Tata mi-a adus atunci Brifcor într-o sticlă mică, maro, în care fusese probabil whisky, ceva nemaipomenit pe vremea noastră. Pe vremea noastră nu existau sticle mici de plastic, nici cutii pentru mâncare, nici pahare cu pai și capac, speciale pentru școală. Pe vremea noastră, sandwhich-ul era cu unt și magiun și se punea în pungă de plastic și punga în ghiozdan.

Pe vremea noastră nu existau copii cu ADHD. Erau doar unii mai răi și alții mai buni. Edi Blaga nu stătea niciodată în bancă, se plimba prin clasă în timpul orei și arunca ghivecele de flori în capul trecătorilor. Nu, Edi n-a fost diagnosticat cu ADHD pentru că pe vremea noastră nu exista diagnosticul ăsta.

Am avut în clasă țigani, copii orfani, de la casa de copii, copii de la țară, copii de medici și de ingineri și de doctori neurochirurgi. Ne trata pe toți la fel. Simțeam că ne iubește. De dragul ei am fi făcut orice. Am iubit-o cu toții. Am plâns în hohote la serbarea de final de-a patra. Ni se părea de neimaginat că vom veni la școală și ea nu va mai fi în clasă. A vorbit cu directa să nu ne mute din clasa ei, să o mai vedem măcar la prânz, când am intrat într-a cincea. Rămânea mereu peste program, se uita pe caiete, ne întreba ce-am mai făcut la mate, la ce lecție suntem, dacă ne place geometria.

Învățătoarea mea a murit. Nu știu când. Nu știu unde e îngropată. Dar e vie în inima mea, mică, delicată, luminoasă, un izvor de blândețe și de gingășie. Mă gândesc la ea cu dragoste, nu cu drag. E o bucățică din copilăria mea. Ea și Dănuța ei, măritată cu un evreu, emigrată în Israel – iarăși, pe vremea mea ceva nemaipomenit de rar.

Doamnei Tatiana Cernăuți i s-a spus toată viața ei TOVARĂȘA. În ziua de azi, multor tovarășe învățătoare li se spune pe nemeritate “Doamnă” sau “dascăl”.

Doamnă învățătoare, sunteți dascăl dacă și numai dacă în sufletul elevilor dumneavoastră rămâneți o lumină caldă și bună. Altminteri, sunteți un biet funcționar.

 

Related Posts

Share This

5 Comments

  1. Deea

    Vai, ce frumos ai scris! Am avut si eu marele noroc să am o învățătoare la fel când am fost mică, si am mai avut un noroc si mai urias: să am tot genul ăsta de învățătoare si pentru fiul meu!

  2. Ioana

    In clasa I am avut-o pe doamna Ana. Ana Preda o chema, dar ne ruga sa-i spunem doamna Ana. Clasa I am inceput-o in toamna lui ’89, n-am mai prins nici cravata rosie, nici titulatura de ‘tovarasa’. Clasa I a fost primul si ultimul an cand am avut-o ca invatatoare pe Doamna; a reusit sa se pensioneze, in sfarsit, dupa cinci ani in care ar fi avut dreptul, dar nu se scoteau posturi la concurs pentru a-i ocupa locul. In acel an, am invatat sub indrumarea ei cum sa scriu frumos, care e legatura dintre o carte si imaginatie, am aflat ce sens au toate cifrele alea insirate pe hartie si am inceput sa ador sa pictez. Nici unul din noi nu a primit vreo o rigla peste palme, nu a stat nimeni la colt, in genunchi, nu am primit decat cateva ‘castane’ si mustrari pe deasupra ochelarilor cu rame aurii.
    Cand am aflat ca ne va lasa pe mainile altei invatatoare – o fosta eleva a ei, am plans cu totii, baieti si fete la un loc.
    Astazi, avem un grup impreuna pe facebook. Acolo mai povestim, din cand in cand, despre Doamna Ana Preda.
    Ma intreb, de ‘tovarasa’ de la televizor, cine-si va aminti, peste 20 de ani?

    • Deea

      Din păcate, Ioana, si de “tovarăsa” de la televizor îsi vor aminti toți elevii pe care i-a terorizat, dar într-un mod mult mai puțin plăcut decât o facem noi…

      • Ioana

        Asa e. Am avut parte de-a lungul scolii, de profesori buni si rai, deopotriva. Unii nu se incadrau clar in tiparele ‘normale’ ale unui cadru didactic. Obositi, fara chef, isterici…astea fiind cele mai mici neajunsuri. Nu le-am cautat vreo scuza pt comportamentul lor aiurea, nici atunci, nici acum. Presupun ca unii au avut ceva motive sa-si ‘linseze’ singuri relatiile cu cei din jur, cariera,etc. Asa ca, azi, cand ma gandesc la ei, nu pot simti inversunare sau ura, doar mila. Fiecare piatra aruncata in vid se va intoarce candva inapoi.

  3. Foarte frumos şi cald ai spus, Ada! Şi eu am iubit-o pe tovarăşa învăţătoare, eu am prins toată şcoala generală cu tovarăşi profesori, abia într-a 8-a s-au făcut “domni” şi “doamne”, dar cum spui şi tu, unii pe nemeritate!
    Într-o zi am auzit ceva care mi-a schimbat felul de a percepe educaţia propriilor mei copii (cu ai altora nu lucrez, în facultate am crezut că nu mă voi pricepe şi nu mi-am dat definitivatul – acum nu mai ştiu dacă am procedat corect sau nu): “ce vrei să-şi amintească copiii despre această perioadă?” În funcţie de răspuns, te porţi cu ei în consecinţă. Eu aş vrea ca ai mei copii să aibă amintiri frumoase din şcoală. Atât.

css.php
Privacy Policy