Culori, cuvinte, oameni, magii

9 Oct 2009 by

Irina a început cursul de pictură de la Fundaţia Calea Victoriei. E cea mai mică din grupă şi cred că desenele ei sunt printre cele mai greu de interpretat sau de înţeles. N-a prea avut stare, a ieşit de trei ori din sala de curs, ba să meargă la toaletă, ba să se asigure că sunt acolo (pretextul era că vrea să-mi arate că l-a pictat pe Mitzul), ba să mi-arate celelalte trei planşe pe care le-a umplut de vopsele. Poze nu am, acumulatorii mei erau leşinaţi ca de obicei.

Mi-a plăcut faptul că în sala de curs au avut tot ce le trebuie. Apă, pensule, hârtie, ba chiar şi cărbune. Încerc să mi-o imaginez desenând în cărbune şi mi se umple sufletul de o căldură mare, mare, pe care nu pot s-o explic. Sunt perfect conştientă că e posibil să nu aibă ea nici o treabă cu pictura pe termen lung, dar acum mi se pare important să se poată exprima prin culoare şi, cum eu nu ştiu deloc să desenez, cursul ăsta e mai mult decât binevenit.

Am avut ocazia în seara asta să îl întâlnesc, în sfârşit, pe Mirel Bănică. Cred că a trecut mai bine de un an de când i-am luat primul interviu. Atunci, discutând doar la telefon, pentru că trăim într-un oraş în care de la Romană la Universitate poţi face şi două ore, ne-am tot promis că ne vom vedea şi în carne şi oase. M-a tot invitat la cursuri la care aş fi vrut tare mult să ajung, dar n-am reuşit, ne-am dat întâlniri irealizabile. Mirel Bănică este un om cu care am reuşit să comunic cum cu puţini mi s-a întâmplat. De parcă ne cunoşteam din copilărie şi nu mai vorbisem de ieri şi aveam atât de multe să ne spunem, eu să-l întreb, el să-mi povestească. În seara asta, în bucătăria fundaţiei Calea Victoriei, domnul Mirel Bănică mi-a făcut un compliment extraordinar. Mi-a spus că a mai dat şi alte interviuri, dar cel pe care i l-am luat eu a fost experienţa cea mai plăcută. Pentru un om de radio, e complimentul maxim, chit că a insistat că nu e doar un compliment, ci o afirmaţie extrem de serioasă şi de argumentată. De obicei, oamenii se tem de cei de dincolo de microfon. Când sunt la început, au emoţii, când sunt din cei aflaţi în apogeul carierei, sunt uşor blazaţi şi-i iau puţin de sus pe cei ce ţin microfonul. Mirel Bănică n-a fost aşa. Poate şi pentru că a simţit că întrebările pe care i le-am adresat au fost pregătite dinainte şi aveau ceva pagini citite în urmă, poate pentru că se cunoaşte când jurnalistul e curios şi vrea sa afle, nu face doar un “job” plătit pe 10 şi pe 25.

Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât şi-n realitate, în puţinele minute din pauza cursului pe care îl preda în paralel cu cel al Irinei, a fost un interlocutor la fel de plăcut ca la telefon, în timpul discuţiei în interes de serviciu. Am rămas iar cu impresia că mai sunt multe de spus, mai aveam ceva de întrebat. Poate data viitoare.

A fost o după-amiază frumoasă, după o dimineaţă cu nervi, alergătură şi neînţelegeri.

Mâine avem al treilea curs de teatru. Deja ştiu de unde se cumpără cafea. Mi-am luat şi suporturi pentru paharele de cafea, am un colţ al meu unde mă pot retrage să mai scriu… Azi am reuşit performanţa să scriu episodul doi din seria poveştilor de lângă Turnul cu Ceas, dar pe asta nu v-o arăt încă, să nu vă plictisiţi de poveşti înainte de vreme.

Duminică vă povestesc în imagini cum se face ciocolata de casă, cu dragoste, cu forme şi vibraţii bune. Nu uitaţi că în Bucureşti încă mai e festival de teatru şi că se-ntâmplă şi ediţia a treia de Kihi-Kiha.

Să vă bucuraţi de week-end. Va fi soare şi frumos.

Related Posts

Tags

Share This

css.php