Cum 38 de ore departe de copii te pot face un părinte mai bun
Povestea pe care o veţi citi azi nu e un soi de laudă de sine, un “să vă arăt ce şmecheri suntem noi” şi nici o formă de reclamă mascată. După cum ştiţi, pe acest blog, reclama este bine semnalizată. E mai degrabă o recomandare făcută din toată inima pentru toţi cei ce sunt în aceeaşi situaţie cu noi. Deîndată ce bebeluşul poate fi hrănit de altcineva decât de mămica lui şi copilul cel mare e capabil să-şi ia singur din frigider tot ce-i place, luaţi-vă partenerii şi fugiţi de-acasă, măcar pentru un week-end, dacă nu mai mult.
Noi asta am făcut în week-end-ul trecut. Vineri seara ne-am luat câte o valijoară, trei umeraşe cu chestii ce nu sufereau şifonare, pantofii buni şi periuţele de dinţi şi am fugit preţ de două nopţi şi-o zi jumate la… Marriott. De ce la Marriott şi nu aiurea, la Sinaia sau la Braşov, sau la Balcic, că tot e la modă, sau la Paris via Frankfurt, aşa cum ne propuseserăm? Pentru că aşa au căzut zarurile, soţul meu e unul dintre acei bărbaţi cărora li-s dragi copiii şi cu greu se dau duşi de-acasă pe distanţe mai mari de 10 kilometri când plozii-s mici. “Cum s-o lăsăm pe Lia”, a zis el, “nu vezi cât de ataşată e de tine, cum nu se desprinde şi nu se dă dusă, dacă plânge, dacă nu mai mănâncă, dacă se-mbolnăveşte şi noi suntem la Paris, ce te faci? O să vrei să te întorci acasă şi n-o să poţi, că ai bilete de avion marţi!”. Discursul domnului e foarte corect şi, din punct de vedere politic şi practic, aşa e, aş fi vrut să văd Parisul, dar şi de fete mi s-ar fi făcut dor, aşa că am zis bine, nu mă duci tu anul ăsta la Paris, nu-i bai, nu se mută Parisul până la anul, dar eu vineri te duc pe tine pe coclauri. Punct.
Aveam nevoie de o pauză. Aveam nevoie să facem toate acele lucruri pe care părinţii de copii mici nu pot mai niciodată să le facă, pentru că nu-s suficiente ore în zi, pentru că mereu au altceva de făcut, pentru că la sfârşitul zilei pică precum muştele în oţet şi motive aş putea eu să mai ofer cu zecile, că se găsesc.
Iată-ne, deci, domnul şi doamna P., (un pic cam prea) frumos îmbrăcaţi, în holul mare al hotelului mai sus amintit. Check in, adresa de mail, semnătura…
– Dacă aţi putea să ne daţi o cameră cu vedere la parcare…, zisei eu, spre mirarea doamnei de la recepţie.
– Nu vreţi să aveţi vedere spre bulevard?
– Nu, mulţumesc, ştiţi, aş vrea să dorm mult. N-am dormit de ceva vreme şi nu vreau decât să fie linişte, să n-aud maşini şi claxoane.
– Atunci am să vă dau o cameră cât mai sus, a zis ea, împăciuitoare.
Când i-am mărturisit că am fugit de-acasă, de lângă doi copii, unul mare şi unul mic, ochii i s-au umezit brusc şi-a oftat. Ştia exact despre ce vorbim, avea şi ea doi acasă şi n-avea cu cine să-i lase. Ghinion, cine n-are bunici să-şi cumpere, să recruteze baby-sitter, să angajeze bonă, dacă-ţi propui musai să pleci de-acasă, sigur găseşti o cale.
N-am decât cuvinte de laudă pentru hotel. Camerele sunt uriaşe, paturile sunt exact cum te aştepţi să fie la cinci stele, băile sunt superbe, totul e aerisit, iluminat discret, moale, parfumat, alb sau pastel, totul, totul, totul e visul mamei disperate de lipsa de somn. Cât despre linişte, mai linişte decât la etajul 7 cred că nu există. Să vă spun că televizorul era pornit şi ştia cum îl cheamă pe domnul soţ? Să încerc să descriu cum e să te arunci în patul înalt, peste cele trei rânduri de perne? Să vă explic cum am dormit înveliţi cu o chestie tare subţirică, dar suficient de călduroasă cât să ne simţim bine? Să vă povestesc despre colţul de lectură? Sau despre măsuţa de scris la care aş fi fost în stare să stau 10 ore cu un laptop (noroc că am avut minte şi l-am lăsat acasă) să termin de scris cele 3 cărţi începute şi uitate? Nu, mai bine vă arăt când ajung acasă, pentru că pozele vorbesc de la sine.
Am luat cina la SteakHouse în ambele seri. Trebuie să ştiţi că la JW SteakHouse sunt angajaţi doar ospătari cu capacităţi paranormale. Oamenii ăia citesc gânduri. Nici n-apuci să vrei o linguriţă pentru gheaţă, că se şi înfiinţează o domnişoară cu linguriţa la purtător. Nici nu ştiu ce să laud mai repede. Chiflele făcute în casă, cu sare de mare şi rozmarin, servite din partea casei cu un unt divin? Vinurile grozave (şi Zinfandel-ul şi Sâmbureştiul), carnea de vită minunată – moale, suculentă, delicioasă, un gust cum vita mioritică nu are şi pace, orice i-am face? Ah nu, trebuie să vă avertizez că la SteakHouse cartofii prăjiţi au gustul ăla minunat pe care-l capătă când îi prăjeşti în ceaun cu untură, salata e un fel de mâncare în sine, iar aşa zisele aperitive (starters) e mai bine să nu le comandaţi decât dacă vă propuneţi să nu mai luaţi nimic altceva şi despre desert nici nu vreţi să auziţi. Trebuie să mărturisesc că asparagusul la grătar nu m-a încântat peste măsură, dar sosul de piper verde şi cel de hrean cu smântână au fost complimentul perfect pentru friptura de vită. Porţiile sunt uriaşe, delicioase, sar singure în gură. Da, preţurile sunt pe măsura calităţii alimentelor şi a serviciilor, dar merită din când în când un răsfăţ total, pentru că oameni suntem şi trebuie să ne alinte şi pe noi cineva. Micul dejun e de poveste. Poţi comanda atât varianta obişnuită cu mezeluri, omletă, costiţă, suc de portocale şi roşii, sau poate preferi fructe proaspete şi iaurt, cereale sau clătite americane cu sirop de arţar, sau gemuri de la Bon Maman, croissante şi brioşe şi alte mofturi de patiserie stau aliniate cuminţi, doar să întinzi mâna şi să le iei. Se mănâncă grozav la Marriott, vă zic eu, deşi la Cucina (restaurantul italienesc) n-am apucat să ajungem, din prea mare entuziasm al părţii masculine a familiei faţă de steaks and fries, mai mare decât apetitul meu pentru fructe de mare şi paste.
Locul meu preferat de la Marriott nu e Viena Cafe, din simplul motiv că la micul dejun au turnat atâta cafea în cănile noastră că n-a mai încăput NICI un strop (şi asta v-o spune o băutoare de cafea de cursă lungă), nici măcar servit în ceşcuţă frumoasă, cum nu mai am eu, că a fost spartă în săptămâna cu nunta. Prin forfeit-ul cafenelei vieneze, locul meu preferat de la Marriott e Pavillion Lounge, cum intri, după galeria comercială, în dreapta. Acolo am găsit colţul perfect de canapea în care să mă afund, să mă fac mică, mai mică decât sunt şi să închid ochii, să moţăi la un pahar de Grand Marnier, cu muzica picurându-mi aşa de discret în urechi că mi se părea că îmi cântă pe dinăuntru.
Despre Galeriile Comerciale pot spune că-s periculoase. Nu că aş fi poftit la vreun Vuitton (nu-mi plac accesoriile care costă cât un automobil mai mic), ci pentru că au magazine cu stilouri Cross şi Mont Blanc şi genţi de voiaj Samsonite şi Dunhill şi magazine de ceasuri elvețiene unde găseşti până şi mecanisme retro…something, care l-au făcut pe domnul inginer să i se umezească ochii. Am primit, mă laud, mult visatul meu stilou argintiu, în toc de piele neagră, cel ce are exact greutatea potrivită, forma perfectă a peniţei, se simte bine în mână, nu scrie nici prea gros, nici prea subţire, e Stiloul pe care-l caut de ani de zile şi Laur l-a găsit într-o vitrină… Mai fericită decât m-ar fi putut face orice cârpă înflorată, am plecat strângând cutia cu cele 9 rezerve de cerneală neagră şi frumuseţea mea de argint, abia abţinându-mă să nu sar într-un picior pe preţioasele dale de marmură ale frumoasei galerii.
Ar trebui să vă povestesc despre piscină, jacuzzi şi sălile de gimnastică, dar atât eu cât şi Laur am plecat de acasă răciţi cobză, pe principiul Lia strănută o zi şi noi ne târâm boala pe picioare minim o săptămână, deci am vizitat World Class-ul doar cât să ne arătăm încântaţi că accesul e gratuit pentru oaspeţii hotelului, să ne promitem că venim direct în halatele alea albe extraordinar de pufoase şi-n papucii asortaţi, dar nu de data asta, ci la o ipotetică dată viitoare. Am făcut însă cea mai fierbinte, îndelungă şi liniştitoare baie în cadă, cu săruri şi spume, mi-am permis luxul acesta al statului în apă cu o carte în mână (nici nu vă spun ce oroare am ales să citesc, încă n-am reuşit să mă conving că am şi alt motiv decât perpetua cădere în stupoare în faţa acelor rânduri), într-o linişte deplină. Atât de deplină încât auzeam sărurile topindu-se cu pocnituri mici. Desigur, m-am trezit din reverie când soţul a pornit televizorul pe un canal unde se discuta despre ceva politică sau fotbal, ceea ce m-a smuls brusc din stupoare visare şi m-a făcut să vreau să-i bat în perete, ca unui vecin ce îţi încalcă intimitatea. M-am abţinut, e soţul meu şi-l iubesc şi apoi a stins televizorul ca să tacă şi difuzorul din tavanul băii. Admir mereu spiritul lui de sacrificiu în favoarea mea.
Poate minunea cea mai mare din acest week-end a fost aceea că am apucat să stăm de vorbă, să povestim despre altceva decât eternele “A dormit Lia/a mâncat/a băut apă/e veselă” şi “Cum a fost Irina pe drum, ce a zis, ce a povestit, cum ai găsit-o la after” “când trebuie plătite facturile” “ai luat apă”, “bună, Zorro, ce-avem azi la masă”. Am vorbit despre femei (mhm, se poate vorbi cu nevasta despre femei), despre bărbaţi, despre delegaţii, despre vacanţe, despre “mai ţii minte la Niagara/la Târgu Jiu”, despre prieteni şi fapte din tinereţe. Nu, n-am apucat să ajungem la discuţiile despre armată şi, deşi am căzut de câteva ori în păcatul lui “ce-o face pochi-poc?”, “ce-o face miss, pe ce pervaz o fi cocoţată”, aş zice că am reuşit să ne luăm gândul puţin de la zaţul cotidian… şi ce bine a fost.
Apreciez foarte mult clipele de intimitate, liniştea cu care te poţi bucura de prezenţa, atingerea, mângâierea iubitului când nimeni nu strigă “mama”, când nici o uşă nu se poate deschide pe neaşteptate, când nimeni nu plânge în camera de alături şi nimănui nu i se face sete brusc, în miez de noapte, ca să verifice de fapt ce mai faci şi ce mai e la televizor. Inutil să spun că am dormit cum n-am mai dormit demult, că n-am văzut decât vreo două ştiri tot week-end-ul şi că am citit mai mult decât în tot anul 2012.
Aş repeta experienţa asta oricând. Mi-a plăcut să mă pregătesc pentru aceste două zile, să adun bagajul, să îmi port rochiile şi pantofii cu toc, să iau masa la un restaurant elegant, să dorm bine, să mă bucur de soţ. Dar… cel mai minunat e să fugi de-acasă nu prea departe, să n-apuci să-ţi fie dor, să scapi de obsesia numărului de kilograme admise la cală şi de aşteptarea de câte două ore în aeroporturi, să sari într-un taxi şi în douăzeci de minute să-ţi strângi copiii în braţe. Cu ce zâmbete ne-au aşteptat şi cea mare şi cea mică şi cu ce urale au fost întâmpinate micile cadouri (inevitabile, ştiţi cum e) şi cu câtă bucurie ne-am scăldat în lumina din ochii lor…
“Alle gutte Dinge sind drei”, ne-a susurat socrul meu, amuzat de escapada noastră. Eu sunt de acord. Ar mai fi ceva hoteluri de multe stele de încercat prin Bucureşti, bani să fie, că mijloace găsim.
Related Posts
Tags
Share This
Sa va fie de bine!
Mulțumim!
Foarte frumos! si inspirational! ma bucur mult ca a fost asa cum v-ati dorit si cum aveati nevoie! la cat mai multe dati viitoare!
Dă, Doamne!
daca gasesc hotelu’, un barbat imi gasesti tu?:)))
Ana, sorry. No can do! N-am mână bună la bărbați, pe Laur l-am luat din import 🙂
Bravo! Sa va fie de bine, indragostitilor!
Sărumâna pentru masă!:)
Ma bucur pentru voi!
Mulțumim, Ceska!
:)) am zambit… vreau si eu!…
Hai!
De când copilul meu e asa, mai mărisor, preferă să îsi petreacă cam o lună din vacanța de vară, o săpt din aia de iarnă si o săpt din aia de primăvară la bunica. Mărturisesc cu mâna pe inimă că eu si soțul meu nici măcar nu mai simțim nevoia să plecăm în concediu, sau să ne luăm concediu (o facem, evident, ca să mai ducem copilul să vadă una-alta).
Dar luna aia de vară, în care suntem doar noi doi acasă, ne întoarcem de la job, casa e neatinsă, curățenie si ordine perfectă, si facem facem ceva simplu si rapid de mâncare, ne ducem în grădină cu două pahare de vin, vorbim, ascultăm muzică, mai iesim seara la câte un film sau o înghețată- e perfecțiune curată, mai relaxant si mai odihnitor decât orice concediu am avut vreodată. 🙂
Ei, Manuela, cine n-are curte, merge la the Garden. O luna fără copil? Wow. Heaven.
🙂 cred ca a fost minunat…
Luv Birds!! Bravo Voua!Iubitiva Mult!!!!
deci se poate…
Da, se poate, dar trebuie să-ți propui.
Ce frumos! Felicitari, Domnule P.! 🙂
Mulțumim, domnul P. se umflă-n pene.
Super tare! Poze cu stiloul? Caut unul exact pe aceleasi criterii descrise, demult!
Uite aici http://www.inkhead.com/cross-century-ii-sterling-silver-fountain-pen/11220/
ce ma bucur pentru tine,meritai cu prisosinta un mic rasfat!sa va fie de bine amindurora!:)
Doamnă, domnule…o idee excelentă! Nici prea departe de casă ca să nu-ţi faci griji că n-ai cu e ajunge înapoi, dac-o fi panică, nici prea aproape, cât să ţi se facă dor de puii mici.
Un răsfăţ binevenit!
Să mai poftiţi şi alt’dat’!
Genial, multumesc!