Cum a fost

6 Jan 2015 by Ada

I l-am dus  ieri pe la cinci și un sfert, când am hotărât să o trezim, ca să mai existe șanse să se culce și seara la o oră rezonabilă. A deschis ochii, l-a privit, nu și-a dat seama ce e, apoi iar s-a uitat la el.

– Cred că ăsta e al lui bebelușului.

– Nu, Lia, e al tău.

N-a fost o explozie de bucurie. L-a privit lung. A durat ceva până să întindă mâna după el. Apoi l-a luat în brațe, l-a mângâiat un pic și a cerut să-l scoatem din cutie.

Acum cățelușul doarme cuminte în patul Liei, bine învelit cu păturica.

Noi ne-am bucurat mai tare de bucuria ei nerostită. Nu-mi pare rău, aș face din nou același gest.

Pentru că mi-e dragă, o iubesc, e de-a mea și o înțeleg, poate mai bine decât pe Capricoarnă.

O ghicesc și mă străduiesc foarte tare să nu mi se pară că o înțeleg doar pentru că ne despart doar 7 zile în aprilie.

Dar e dulce și bună. De câte ori se trezește din somn, chiar dacă e doar o trezire scurtă, cât să o dăm jos din patul Irinei *, când deschide ochii e cu “I love you” pe buze.

Când o punem în patul ei, mereu spune “ai grijă să nu te lovești”. Să nu cumva să ridice careva tonul sau, Doamne Ferește, mâna la soră-sa. “Nuuuuu, e surioara mea! N-ai voie s-o cerți”.

Când coborâm scările: “Ai grijă mami, să nu cazi, să te ții de bară, da?”.

Știe să mângâie și să pupe și să alinte. “Frumoasa mea!” îmi spune. “Iubita mea”, “draga mea”. “Tu ești mămica mea, da?”

Lia. Lia Bucuria. Face 4 ani în aprilie.

 

*unde se cocoață, deși am scos  o treaptă de la scară