Cum a fost la Cursa Copiilor
Ploua când am plecat de acasă. Nu-i nimic, spusese Irina, mergem oricum. Nu ne topește.
Am plecat totuși, știam că sunt șanse mari ca la Tineretului să nu plouă deși la noi turna cu găleata.
Spre norocul nostru, când am ieșit din pasajul de la Budapesta chiar se oprise ploaia. Am găsit chiar și loc de parcare, nu foarte departe de Șincai (mulțumesc, Zâna Parcării!) și am intrat la pas în parcul adolescenței mele. Am semnat declarația conform căreia copilul nu e sub influența alcoolului și a drogurilor și nici nu suferă de probleme cardiace cunoscute și apoi i-am prins numărul de concurs pe piept cu patru ace mici de siguranță. Am înțepat-o? Eu zic că nu, ea zice că da.
Câțiva metri mai încolo, un grup de doamne trase prin inel făceau un fel de încălzire. Am cerut voie să facă și Irina încălzirea cu ele, n-aș fi știut ce alte sfaturi să-i dau. Au primit-o și așa se face că domnișoara s-a pregătit de cursă cu profesioniștii. În jurul nostru erau mulți copii cu părinți care chiar știau ce făceau. Sfaturile lor păreau competente. Păstrează ritmul, nu forța, important e să termini cursa, ai grijă cum pășești, să nu aluneci.
Primii au alergat copiii cei mai mici: de la 4 la 7 ani. Mulți dintre atleți au alergat împreună cu părinții, cursă de 500 de metri. Revenirea lor a fost un spectacol întreg. Ceea ce se vedea pe fețele lor era de neprețuit. Apoi au pornit fetele de 8-13 ani. Mi s-a părut un pic inegală lupta Irinei cu fete de 13 ani, dar îmi place să cred că organizatorii știu ei ce fac.
Nu mai știu câte minute a durat cursa, a trecut timpul foarte greu, așa mi s-a părut la început, și foarte repede, acum că privesc în urmă. Irina s-a întors a 55-a și după ea au mai venit destul de multe fete. Îi spusesem încă dinainte să intrăm în parc că azi nu locul întâi e scopul nostru, nu aleargă pentru medalie, aleargă ca să vadă ea că poate alerga un kilometru în paralel cu alți copii de vârsta ei. La finalul cursei era fericită. Așa a spus: sunt fericită.
Am văzut mulți oameni frumoși la Crosul Pădurii. Și mulți copii, mai mulți decât m-aș fi așteptat. Irina mai vrea să alerge. Și asta mă bucură cel mai tare.
Related Posts
Tags
Share This
irina este o dulce! >:D< bravo! oricum, cum ii ziceam, la o cursa de genul asta niciodata locul 1 nu e scopul. daca vrei sa lupti impotriva cuiva, poti sa lupti impotriva ta, sa-ti demonstrezi ca poti alerga mai bine ca data trecuta. sau pur si simplu sa decizi sa enjoy the experience si gata.
Ana, m-am bucurat ca ne-am vazut acolo.
Da, da, subscriu la ce spune Ana. In cursele astea este o reusita in sine doar sa participi. De aceea se si dau medalii la toata lumea, pentru ca fiecare e un mic campion prin simplu fapt ca a reusit sa termine.
Oricum, mi se are expcetional ca Irina a alergat 1 km. Cand m-am apucat eu de alergat acum cateva luni, nu puteam sa sustin distanta asta. 🙂
Eu nici azi nu pot s=o sustin fara sa am impresia ca mi se stinge lumina. De-aia am tot laudat-o.
Hm … doua ture de stadion dinasta municipal-valcean cati metri or avea? Eu cam simt ca lesin dupa, greu mai fuc inca una desi nu-s chiar la primele alergari, dar recunosc, nici nu sunt f constanta 🙂
Deci BRAVOOOOOOO! 🙂
multumesc pt poze 🙂 in parcul asta am crescut si eu…
Cu placere!