Cum am trecut de la 128 la XS
În dimineaţa zilei când trebuia să mergem la fotograf, căutând prin dulapul Irinei ceva de îmbrăcat, am constatat că aveam de ales între o rochie neagră cu paiete (de la Tracey), o rochie gri stil sac ale cărei mâneci îi sunt deja mici deşi n-a purtat-o niciodată, rochia de la nunta noastră sau o rochie din seria prinţeselor, care nu se prea potrivea cu ce aveam eu în minte. Irina a ales rochia neagră cu ciorapi negri şi pantofi de lac negri. A plâns apoi două ore când eu i-am ales o bluză roz aprins şi mi-a spus cu năduf adolescentin că ea urăşte rozul, ei îi place negrul, negrul e elegant şi ea nu vrea fotografie în blugi ci în rochie! Ce dacă n-a murit nimeni şi nu suntem în doliu, negru şi pace.
– “Şi pace” să rămână, mămico, i-am zis, până la urmă nici nu-i musai să facem poze. Ce rost ar avea să te fotografiez cu ochii umflaţi şi nasul roşu de plâns, mai ales că nici nu te-ai pieptănat în dimineaţa asta. La naiba. Îi vom face poză doar Liei.
– Da, dar pe Lia ai îmbrăcat-o în rochia cu Mimi! Şi pe mine nu mă îmbraci în rochie!
– Fetiţă scumpă, te rog să pricepi. E ori bluza asta (nepătată cu cerneală, neruptă, neînflorată, nesclipicioasă, copilăroasă şi potrivită cu vârsta dumitale) ori nimic.
Când o iau cu “fetiţă scumpă”, ştie că e cam de rău.
Am ajuns deci la fotograf, a mai tras un bocet în curte, noroc că pozele se făceau două străzi mai încolo şi a avut timp să i se usuce lacrimile. Când a ajuns sus, a dat de Natalia şi a uitat de supărările ei existenţiale. S-au luat de mână şi au plecat spre copacul dorinţelor, unde avea oareşce treabă. Vedeţi, în urmă cu două zile, Maria îmi trimisese un mesaj: “Să-mi spui tu mie unde e fântâna cu siropuri, că nu mai am trai.” Efectul Rogvaiv. Smaranda se plimba cu cănuţa prin casă, căutând Fântâna cu siropuri din Oraşul Roşu. M-a pufnit râsul şi am sunat-o pe Maria să-mi cer scuze că i-am complicat viata şi să o lămurească Irina cum se ajunge în Oraşul Roşu. Ei, Irina n-a uitat că Smaranda se plimbă cu cănuţa prin casă, aşa că la copacul dorinţelor a lăsat un postit pe care şi-a dorit ca Smaralda să găsească fântâna cu sirop şi să nu se mai plimbe cu cănuţa prin casă. Asta a fost dorinţa ei, pe asta a scris-o. Apoi am făcut fotografiile şi am plecat spre casă cu două poze minunate, una din ele intitulată de cel ce prelucrase imaginile “fetiţa roz”.
După-amiază, la al doilea shooting (don’t ask why!) a avut de ales între o rochie albă de prinţesă şi o rochie roz şi copilul meu cu tendinţe emo a ales rochia roz.
– Era mai frumoasă ca aia albă.
Bon. Se făcu marţi, ziua cu testul fulger la matematică şi ziua în care, deşi nu ştia, avea să ajungă unde nici cu gândul nu gândea. Anticipând o nouă criză de personalitate în faţa dulapului şi ştiind că minutele noastre vor fi numărate, cu ocazia cumpărăturilor zilnice am ajuns şi la raionul cu bluze de copii. Roz, maro, roz cu sclipici, roz fără sclipici, bej… aşa am ajuns la Kenvelo. Unde am cumpărat (împotriva principiilor mele, dar de dagul ei) primul ei tricou ne-roz, pe cât posibil copilăros, şi… Negru. Măsura XS. Singurul motiv pentru care nu i-am luat tricoul cu Minnie Mouse e că soră-sa ar fi presupus că e al ei şi sigur i-ar fi ajuns până la călcâie.
Stam la casă cu cardul în mână şi mă gândeam cum cumpăr eu bluze negre, numai să nu se mai strâmbe şi mi-o aminteam pe soră-mea prin alianţă, recuperându-şi calmă dermatograful negru de la fiul ei de 16 ani, ce tocmai îşi trăsese masca pe ochii cu gene lungi şi uşor rimelate. O să-i treacă, mi-a zis ea, e doar o fază. Toţi ajung acolo. Acum e emo, mâine va fi punk, poimâine cine ştie ce o să mai facă. Şase ani mai târziu băietul emo e angajat în RAF şi conduce un Ford, nu se mai dă nici cu rimel, nici cu dermatograful mamă-sii pe la ochi, deci, există speranţă.
Şi apoi m-a lovit revelaţia că… Hm. Stai aşa. XS? Parcă era 128. Acum cumpăr XS? Mi s-au umezit ochii şi am fugit repede să o iau de la after. O, daaa, i-a plăcut tricoul! E negru! Cu căluţi, preferaţii ei! Şi nu doar pentru asta sunt cea mai bună mamă din lume, nu.
Sunt cea mai bună mamă din lume pentru că am scos-o în oraş. Doar noi două, seara, ne-am strecurat tiptil afară din casă, ne-am urcat în maşină şi am condus cu mici emoţii până la Buftea. Nu-i spusesem unde o duc, i-am zis doar să nu mă creierească până acolo.
Acolo, în faţa porţilor studiourilor Media Pro. i-am zis că mergem la Vocea României.
– Pe buuuuneeeee?
– Pe bune!
– Nu pot să creeeed!
Hello, pre-adolescenţă. Goodbye, Disney Age! It is bitter sweet to get rid of you.
Cum a fost la Vocea României? Să vă explic. În timpul săptămânii, Irina nu are voie la televizor. Cu o excepţie. Marţea, după duş, după cină, după ce-şi face ghiozdanul, după ce e ordine, după, după, după (variază în funcţie de realităţile zilei) are voie să se uite la Vocea României până la ora 21.00. Când se aude pendula vecinului bătând de nouă, dânsa trebuie să se ducă la culcare. Mai încearcă ea să fure dar nu-i prea iese, aşa că, pot spune că în general e înţelegătoare. Argumentul suprem e: dacă vrei să te uiţi şi săptămâna viitoare, până număr până la cinci, să fii în pat, un, doi, patru, cinci.
Acuma, imaginaţi-vă Irina în studioul emisiunii, înconjurată de reflectoare şi de camere video, imediat în spatele scaunelor antrenorilor, dar suficient de departe de Bartoş încât să n-o audă când îl striga Habarnaaaaameeee!
A fost în extaz. E drept că energia din sală e foarte faină, e drept că debutul emisiunii a fost foarte bine gândit, e drept că era prima oară când mă vedea cântând ” Fac ce-mi spune inima” şi “Ai mei, ai mei, ai mei, ai mei n-au avut habar cât de sus cât de sus cât de sus cât de sus pot eu să sar.” Mă bucuram de bucuria ei şi de atmosferă, eram fericită eu că o văd râzând din toată inima, aşa cum uitase să râdă vreo doi ani şi mai bine. A avut un motiv de panică atunci când am spus fraza obişnuită “Dar la nouă trebuie să fii în pat!”. Nu m-am putut abţine.
N-am stat până la final, spectacolul se termina la 12 noaptea şi nu era Laur cu noi. N-a protestat când am anunţat-o că la zece plecăm. Văzuse doar, la venire, coada de maşini la care stătusem şi a înţeles că toţi cei ce au intrat în studio trebuie să şi iasă şi nu e decât o singură poartă. Inutil să vă mai spun că a adormit pe drum, nu înainte să mai zică o dată că sunt cea mai bună mami din lume şi că ei tot nu-i vine să creadă că a fost acolo şi că se jură să nu spună nimănui din clasă, că nu e frumos să se dea mare. Care-s şansele să nu spună? Ei, şi cui îi pasă?
Cam aşa. Şi încă n-a venit Crăciunul!
Merci, Mel!
Related Posts
Tags
Share This
Am zis ca o duc si eu la editia urmatoare, ca acum sunt legata de glie si musai la zece seara trebuie sa fiu acasa :))
cat despre masuri, eu inca ma mai mir, desi stiu ca nu ar trebuie sa o mai fac, ca in fiecare sezon uite mai punem un numar la pantofi, desi abia ma obisnuisem cu 33 in august, uite ca acum e 34 si trebui sa o luam de la capat, si nah, tot ce era bun in primavara la haine acum nu mai e bun, si trebuie masura mai mare, si am ajuns sa ii iau camasile de scoala de 9-10 ani, si ea inca nu a facut 7, dar numai bine, ca am o gramada de lucruri de vandut pentru Matei…
Cresc, doamna, ca niste flori.
Cresc si noi nu intinerim.
Nu pot sa spun decat: mi-nu-nat! Pentru fericirea din ochii copilei! Asa m-am bucurat, parca as fi fost si eu acolo (e primul sezon din emisiune pe care il urmarim, dar ne-a prins).
🙂
desi nu te cunosc personal, imi dai si mie senzatia de cea mai buna mama. sper sa fiu si eu asa pentru fiica mea, cand va ajunge la varsta Irinei.
Multumesc! E simplu sa fii cea mai buna mama din lume. Trebuie doar sa dai in doze mici ceea ce stii ca ii da pe spate:)
smaranda ii multumeste irinei, eu ma bucur de inca epoca siropurilor si a rozului
smaralda, orice as face tot smaralda ii zice.
Fain! Dar tricoul nu e chiar asa de negru, are caluti mari, colorati si copilarosi. Daca nu spuneai ca-i XS as fi putut crede ca-i 128 🙂
Cat despre rochita rooz…uite, eu cand vad asa ceva, ma apuca o nostalgieeeee ca avem doi baieti si nici o fetita….
Pupici virtuali 😉
Nora, daca era negru complet nu i-l luam. Am trisat, recunosc, caltuii mari colorati si copilarosi estompeaza putin din greutatea negrului. Si cand l-a pus pe dansa m-am bucurat sa vad ca ii e totusi un pic mare. Doar un pic.
În prima poză de la Vocea României efectiv îi sclipesc ochii, si se vede fericirea pe fața ei. Superbă poză, mult mai faină decât alea din studio, zic eu! Si tricoul chiar e drăguț si copilăresc, nu e “emo” deloc.
Ce să zic, la copii trebuie să le respecți personalitatea. Eu si soțul suntem asa mai hippie/crazy din toate punctele de vedere, inclusiv look, eu mă mai tund zero din când în când, mă vopsesc în nuanțe tembele, soțul poartă plete până la mijloc- you got the idea! Ei bine, imaginează-ți că avem cel mai conservator copil care s-a născut pe rața pământului, nu suportă să-i crească părul un mm peste ce consideră el lungimea regulamentară, se tunde super clasic si se piaptănă cu cărare pe o parte, îi plac la nebunie cămăsile încă de când era de vreo doi ani, se îmbracă aproape tot timpul în cămasă încheiată până sus si jerse sau vestă în anchior pe deasupra 🙂 , culorile lui favorite sunt bleumarin si maro…să mai zic? Plus că are deja aproape 15 ani, toată lumea se uită asa ciudat după noi când iesim pe stradă. Ceva de genul: ce-i cu copilul ăla cuminte si ordonat lână cuplul ăla de indivizi într-o ureche?
Eu si soțul am ajuns la concluzia că, probabil, orice copil se revoltă împotriva părinților. La al nostru o revoltă din aia gen emo, sau punk, nu prea si-ar fi avut rostul, asa că revolta lui s-a materializat în lookul ăsta super conservator, ceva de genul mic pastor protestant 🙂 sau agent de vânzări. Dar ce-i important e că, deep down inside, ne înțelegem, comunicăm, plus că în materie de muzică/literatură/politică/nutriție/ecologie avem valori similare.
Deea,
Hehe, ce m-ai distrat!
Toate bune si frumoase dar cu “bleumarin si maro culori favorite” trebuie sa faceti ceva :-))
Lucrez la treaba asta cu culorile de nu mai stiu când, de când a prins copilul glas asa pe la vreun an jumate si s-a apucat să ne explice ce vrea si ce nu vrea să poarte. Decocamdată fără succes, mai sper că o să-is găsească azi-mâine prietenă si aia o să aibă o influență mai puternică decât mine în materie de cromatică vestimentară…
Vreau sa vad si eu o poza cu voi:)
OK, facem una de Crăciun, cu bradul, si ți-o trimit pe adresa de email. 🙂
Oh, ce frumos ai povestit Ada.
Asta da aventura ptr o copila care a trecut de epoca Disney. Si fetitei mele ii plac calutii la maxim 🙂
Iti dai seama ca seara de la studio va fi “subiectul hot al zilei” in grupul ei 🙂
Nu vreau sa stiu:)
Minunat! Chiar esti cea mi buna mama din lume:)
Lol. Pai daca au trecut mai bine de 10 ani de cand incerci, atunci e clar ca numai viitoarea iubita ar mai avea o sansa 🙂
Asta era comentariul pentru Deea :-)…
Pe de altă parte, si maică-sa spera că o să-l conving pe soțu’ să se tundă si să intre în rândul lumii, dar, evident, chestia aia nu a fost pe lista mea de priorități, asa că, 16 years later, încă nu i s-a îndeplinit dorința. Poate la fel o să pățesc si eu…. 🙂
Am citit si m-am impregant de bucuria Irinei, mi-a inviat sentimentul acela de “king of the world”, atat de puternic in copilarie cand se intampla o minune mare, mare.
Imensa bucurie trebuie ca i-ai facut, stralucesc ochii si zambetul e topit ! Si ce bucurie e mai mare … ?
Felicitari pentru idee si pentru cat de frumos ai scris despre momentele acestea!
Merci:) Deja a uitat!
WHAT?!?!?!
Lasa, tu tot esti cea mai buna mama din lume! 🙂
M-am intristat de treaba aia cu rasul, care nu mai fusese din toata inima, de doi ani si mai bine … S-a intamplat ceva, e de la scoala, sau pur si simplu astfel creste ea?
Tricoul e super! Caposenia asta vestimentara … e atat de obositoare, eu incerc sa las de la mine cat de mult, cand se poate, vorba aceea: You’ve got to choose your battles! 🙂
S-au intamplat multe. Dar au trecut:)