Cum e frigul în Canada

4 Nov 2014 by Ada

De când am ajuns aici avem noroc de zile frumoase și însorite. Ne-a și nins o dată, dar nimic semnificativ. Față de anii trecuți, înțeleg că avem o baftă chioară.

Voiam de ceva vreme să vă povestesc despre cum e frigul în Canada. Am o relație specială cu frigul. Dacă e ceva ce nu pot duce, frigul, setea și lipsa de sare sunt primele trei lucruri care îmi trec prin minte.

Zilele astea cu soare sunt tare înșelătoare. Și pentru că suntem în țara în care e frig cam 7 luni pe an adunate, hainele de pe aici sunt făcute cu simț de răspundere. Eu am o haină de fâș, albă, cu o glugă care nu vrea nicicum să stea pe capul meu. Nu știu cu ce e umplută, că pe sub haina asta nu merge să port nimic mai mult de încă o bluză cu mânecă lungă. Orice în plus înseamnă că mă trec toate apele.

Dar aici e problema. Că ieși din casă, sari în mașină și pentru saltul ăsta de vreo 5 pași cu totul, trebuie să te îmbraci. Să-ți tragi fermoarul până sus. Musai. Am făcut greșeala să gândesc că lasă, n-o să fie nici o problemă, e soare afară, nu mai stau să mă închei, și-așa îmi dau haina jos imediat ce intru în mașină (mașina e foarte mișto, dar despre asta trebuie să vă povestească dacă o avea chef Domnul Soț, care e foarte încântat de ce a adus acasă). Și atunci, în câteva secunde alea, am simțit ce înseamnă frigul de Canada.

Dacă ar fi să-l personalizez cumva, l-aș asemui cu fetele alea drăguțe din Species. Frigul din Canada e o femeie frumoasă, perfectă, care după ce te ia în brațe (și vrei să sari în brațele oricărei zile cu soare de pe aici, vă jur), te pupă pe gură și cu coada îți smulge inima.

E un anume tremur pe care îl simți doar când ești în șoc termic. N-am tremurat așa, cu disperare, decât de câteva ori în viața mea. O dată sus pe munte, la Timișul de Sus, într-o noapte de noiembrie, cu zăpadă și lună plină, oamenii din jurul meu erau atât de luați de apă încât se dădeau pe pârtie direct pe turul pantalonilor și făceau cocktailuri de cozonac cu vin direct într-o chitară ajunsă shaker. Eu tremuram. Dar era așa de frumos afară și luna se cocoțase pe un vârf de munte și stelele erau aproape, cât să le atingi cu mâna… că nu-mi trebuia nimic.

A doua oară la 2 mai, prima mea baie în mare noaptea, cu un iubit căruia i s-a părut că viața e ca-n filme. Vă spun eu, nu, în Marea Neagră, dacă n-ai băut zdravăn înainte, nu e de intrat noaptea.

Mai recent, mi-a fost la fel de frig în Vatra Luminoasă, tot într-o iarnă, când eram cu șamponul bine întins pe păr și brusc apa caldă a dispărut de pe țeava mea, lăsând apa rece ca gheața să curgă din creștet până în tălpi.

Când intri în șocul ăsta, tot corpul și se revoltă și începi să tremuri. Din toate încheieturile. Îți clănțăne dinții la propriu, și fiecare tremur te doare și te înțeapă, e ca și cum tot corpul ți-e pătruns de mii de ace și nu poți să te oprești, nu ai cum să comanzi creierului să nu îți mai tremure carnea pe dinăuntru.

Așa e frigul în Canada, când îl lași să te ia în brațe. Mortal. Deadly. Nu mai știi nici cum te cheamă. Și țineți cont, a durat doar câteva secunde și a fost o chestie pasageră.

De-atunci m-am învățat minte. Nu mă mai pup pe gură cu frigul canadian.

Da, știu, nici măcar n-a venit iarna.

Am mai avut o revelație a propos de dragostea mea pentru mare. Nu e apa. Nu-s valurile. Nu e infinitul aparent. E sarea. E mirosul de sare și alge și scoici. Pe ăsta va fi greu să-l găsesc pe aici…

Vă las cu o fotografie din Port Credit, un orășel (sau o fi cartier? habar nu am) pe malul lacului Ontario. L-am văzut duminică, mi-a plăcut foarte mult, dar n-avea sare.