Cum e să fii bolnav (nu grav) în Canada

24 Feb 2017 by Ada

Bântuie în școala noastră un carcalac cu tuse și vărsături, de s-a bușit toată comunitatea, de la ăl mai mic la ăl mai mare. 

La noi acasă nu a scăpat decât KJJ de tuse măgărească. Ne tratăm cu Prospan și Buckley’s. Buckley’s ăsta e un fel de tinctură de petrol cu camfor. Are un gust oribil, dar se presupune că funcționează. Apă de ploaie, beau petrolul ăla de vreo săptămână și încă mă doare capul și când respir acum, nu doar când tușesc. În plus nu mai am nici voce și nici internetul nu îmi merge prea bine, nu știu dacă nu cumva s-a virusat și routerul sau e doar prost, că e de la Rogers. 

Mă tot gândesc că ar trebui să vă povestesc odată despre cât de SF e internetul românesc în comparație cu târâtul datelor prin Americi, dar o să vină și vremea aia. 

Să reluăm. 

Sună ieri telefonul. 

– Bhbhbhbhh Hello?

– Hello, ma’am, de la farmacia din colț vă sunăm, Patel la telefon. 

În Canada În orașul meu, 95% din farmaciști sunt fie indieni, fie pakistanezi. Idem taximetriștii. Sau doctorii. Dai cu tunul după omul alb. Proporția e cam de 1 farmacist alb la șase indieni. Exagerez, habar nu am care e proporția, cert e că la noi, la Shoppers, am văzut și un farmacist alb, restul… toți sunt rudă cu Patel. N-am nici o problemă cu indienii și pakistanezii, trebuie însă să ciulesc foarte tare urechile când vorbesc cu ei la telefon pentru că au un anume fel de a rostogoli consoanele de te întrebi “ce are ăsta cu mama”. Nu am înțeles cum îl chema pe domnul de la telefon, o să-i zic Patel ca să aibă un nume. 

Deci:

– Hello, ma’am, de la farmacia din colț vă sunăm, Patel la telefon. 

– Da, bună ziua, maică. (kidding, sunt foarte politicoasă)

– Ma’am, să știți că apelul ăsta e înregistrat pentru training purposes. 

– Bine. 

– Dacă nu-ți convine, ne oprim.

– Hai, lasă, zi de ce m-ai sunat. 

– Ma’am, zice calculatorul că vi  se termină pastilele de tiroidă, nu vreți să veniți să vă dăm altele? Vă trebe d-alea de 0.8 mg și d-alea de 100 mg.

– Nu, mulțumesc, că mi-a schimbat tratamentul doamna doctor și încă mai am pentru vreo lună. Dar dacă tot m-ați sunat, mi se termină Metforminul.

– Nu știu, Madam, stați să mă uit în computer să văd ce zice.

clickclickclickclickclick

– La noi nu zice că v-a schimbat tratamentul.

– Nu zice, pentru că am luat noul tratament de la altă farmacie.

– Vai, dar de ce, Madam, cu ce am greșit?

– N-ați greșit, era lângă cabinetul medicului. Dar, uite, pot să iau Metforminul de la voi. 

– Mnope, nu ați luat de la noi Metformin, n-aveți rețetă la noi, dar dacă vreți, îi dăm un fax doamnei doctor să refill prescripția. 

– Bine. Dă-i fax.

– Dar câte pastile mai aveți, Madam?

Număr pastilele.

– Vreo 19.

– E prea devreme, Madam, lasă că te mai sunăm noi cu vreo zece zile înainte ca să nu uitați, vreți?

– Da, vreau, merci. 

– Just to be clear, ne dați voie să vă sunăm să vă aducem aminte că vi se termină pastilele?

– Da, prietene, sună-mă, e ok. 

– Bine, Madam, la revedere, have a good one.

– Hai, pa. Și tu. 

Nu că n-aș ști când mi se termină pastilele, că doar văd. Dar e drăguț să aibă cineva grijă de tine. Chit că o face din motive mercantile. Aici, dacă ai asigurare de sănătate (și trebuie să subliniez, asigurare privată), ești boier. Pentru noi e destul de simplu, angajatorul lui Laur plătește și asigurarea noastră, a întregii familii. Nu știu cum se descurcă aceia ce nu au beneficii de la serviciu. Multe medicamente sunt plătite de Ontario Health Insurance Plan (mai pe scurt OHIP). Metforminul, de exemplu, pentru diabetici, la fel testele de glicemie, glucometrele, etc. Dar tu, ca pacient, plătești mereu o taxă de eliberare a medicamentelor către farmacie. Și de-aia interesul lor e să țină minte ce medicamente iei și câte ți-au dat, să te sune ca să te duci la ei și nu la altul să îți refaci stocurile. Se oferă chiar să ți le pună ei în cutiuțe speciale, dacă ai de luat prea multe pe zi, ca să nu le încurci. Căci sunt pe aici oameni care iau și câte 27 de pastile pe zi. De ce? Nu mă întrebați, eu sunt încă în Liga mică, iau doar două pe zi și mi le organizez singură. 

Am auzit multe păreri și bune și proaste despre felul în care e tratat bolnavul în Canada. E greu să ajungi la un specialist, medicul de familie e sfânt, el se ocupă cu mai toate chestiile de rutină, inclusiv teste Papanicolau și alte verificări din aceeași gamă. La specialist primești trimitere doar dacă ești grav bolnav. Sigur, există camere de gardă și servicii în regim de urgență, dar poate dura câteva săptămâni până ajungi la un medic pediatru, de exemplu. 

Noi am avut noroc și nu ne-au trebuit prea multe trimiteri. Am fost cu Lia la o ecografie (gratuită), iar eu beneficiez de toate înlesnirile pentru diabetici (sunt pre-diabetică de vreun an, o poveste nu foarte veselă, dacă vă interesează pot povesti și cum e să te trezești cu un diagnostic de genul ăsta).  Am fost la cursuri de nutriție și management al diabetului, mă întâlnesc cu un specialist în nutriție de două ori pe an, am dreptul să mă vadă un doctor podiatru de câteva ori pe an ca să se asigure că nu am probleme cu picioarele, am un consult gratuit la oculist și un număr de telefon la care să sun dacă am probleme. Copiii merg la dentist din șase în șase luni pentru detartrare și control. Săptămâna trecută am aflat că ambele au nevoie de niște plombe. Prima programare posibilă după orele de școală, 31 martie. Următoarea detartrare, cândva prin august, doamnă, vă sunăm noi la începutul lunii să vă programați. 

Ce nu am e mobilul medicului meu de familie.  Dacă vreau să vorbesc cu doctorița noastră, sun la cabinet și discut cu recepționista. Îi spun ce problemă am, ea îmi face programare, sau preia mesajul și mă suna doamna doctor când are vreme. Doamna doctor e româncă și cred că asta contează, altfel nu prea te sună doctorii pe tine decât dacă e grav. 

Analizele sunt și ele acoperite de OHIP, dacă ai trimitere de la medicul de familie, dar stai la cozi mai ceva ca la dispensarul din Poplaca. Multă lume se duce să facă tot felul de analize. Niciodată nu am stat mai puțin de 45 de minute pentru recoltare de sânge (și mă duc cam la două luni pentru tiroidă și la trei luni pentru A1C – un index glicemic important când ești în pre-diabet). Oamenii sunt drăguți, dacă vrei să-ți vezi rezultatele, le găsești pe net, dacă vrei să ți le și interpreteze, discuți cu doctorul. Poți să te și programezi la analize, ca să nu mai stai la coadă. Dar dacă intri pe site vezi că următorul slot liber pentru blood test e cândva în iunie. De-aia, fără calendar, ești mort. Eu am deja programări prin septembrie și noiembrie pentru diferite întâlniri.

Ecografiile, RMN-urile și toată imagistica asta o fac niște tehnicieni care nu au voie să discute cu tine despre ce văd. Doctorul te sună și îți zice că e ok sau, dacă nu e ok, ce mai ai de făcut. Dar doctorul te sună când are timp. Când am fost cu Lia, ne temeam să nu sufere de megacolon, o complicație care presupune operație și tratament îndelungat. M-am rugat cu cerul și cu pământul de tehniciana care îi făcea eco să îmi zică măcar dacă pot dormi la noapte. Ca-n filme a fost, cucoană, dacă e nasol, blink twice.

– Madam, nu pot să blink nici cum, n-am voie, mă dau ăștia afară. 

– Hai, femeie, că ești și tu mamă… oi avea și tu copii acasă. 

Ea și soldații ăia de la Buckingham Palace, nici n-a clipit cât s-a plimbat cu sonda pe burtica Liei. 

Când să ies, a zis doar atât:

– Somn ușor! 

Și-am respirat ușurată. 

Poți să chemi salvarea și vine iute. Dar plătești o taxă. Nu știu cât costă, n-am avut nevoie de salvare, sper să nici nu avem. Oricum, e acoperită de asigurarea de sănătate.

Există și naturopați și herbaliști și homeopați și tot ce îți trece prin minte.  Am auzit însă povești horror de prin spitale, de la prieteni care au trecut prin intervenții majore. Desigur, nu seamănă cu poveștile horror din spitalele românești, aici  horror-ul e mai mult despre diagnosticare, nu despre condițiile de cazare sau curățenie. 

Le e greu medicilor români să intre în sistem. Foarte greu. Au de dat multe examene și trebuie să-și refacă rezidențiatul și nu-s prea multe locuri pe an pentru medicii care au studiat medicina la facultăți din alte țări. Sper să nu mă înșel, dar îmi povestea o prietenă că sunt cam 1700 de candidați pe vreo 20 de locuri de rezidențiat în fiecare an. Dacă ai note bune la examene, aplici matale cu scrisoare de intenție și resume detaliat la școlile de medicină de aici care repartizează locurile de rezidențiat. Pe urmă, treci prin matching process. Faci o listă de preferințe. Pe locul 1 pui facultatea de medicină care ți-ar plăcea cel mai tare, pe locul doi, second best și tot așa. Dacă întâmplător coincide lista ta cu lista facultăților, poate ai noroc. Dacă nu, mai tragi o dată la anul. Dar dacă ai fost în afara sistemului mai mult de trei ani, mai greu mai pupi rezidențiat. De-aia mulți tehnicieni ecografiști sunt medici școliți prin alte țări, care lucrează pe salarii mult mai mici decât ale medicilor și fac toată treaba, medicul local doar trece pe acolo și semnează ca primarul, ștampilează și cu asta, gata. E frustrant, e obositor, e exasperant câteodată. Am tot respectul pentru cei ce s-au încăpățânat să treacă prin tot calvarul ăsta ca să-și poată face meseria. 

Cam așa stăm cu medicii și farmaciștii. În curând, povestim despre piața imobiliară. 

Să fiți sănătoși.