Cum m-a lăsat singură!

3 Mar 2014 by Ada

Plângea cu sughiţuri, mică şi plouată, udă din cap până în picioare pentru că tocmai ce sărise într-o baltă, după care s-a prins că Irina nu se urcă în maşină

cu noi.

– Cum m-a lăsat singură?! Am rămas singură! Îl vreau pe tata. O vreau pe Irina. Am rămas singură.

Aproape că auzeam cum i se frânge inimioara şi nu ştiam ce să fac mai repede. Să-i leg centura şi să plec în trombă, măcar să n-o mai vadă pe Irina depărtându-se? Să îi explic că plânge degeaba, n-a rămas singură, eu ce-s pe aici, glugă de coceni? Să o iau în braţe şi să plâng împreună cu ea? Şi eu o voiam pe Irina, dar… Irina e mare, are şi ea drumurile ei de parcurs şi cărările ei de bătut şi prietenii ei de sărbătorit, n-o putem ţine pe Irina legată de noi, nu suntem cusute la şold. Şi pe tata îl vreau şi eu, deşi în alte scopuri decât Lia, dar da, aş vrea şi eu să vină înapoi şi să mă simt iar în siguranţă şi invincibilă, să pot merge iar prin lume cu pulsul regulat şi nu cu inima în gât, dar ce să facem, uneori oamenii n-au încotro şi trebuie să meargă o vreme pe alte străzi, aşa merge lumea, puiule, uneori trebuie să fie greu ca apoi să fie bine, asta e piesa.

– Hai, nu mai plânge, că mergem la buni.

– Nu vreau la buni. N-o vreau pe buni. Nici pe Nic. Nici pe Mitzul. Mimic nu vreau. Mimic, mimic, mimic. O vreaaaau pe Iriiinaaaa.

A plâns aşa vreo oră şi jumătate, întinsă pe jos şi cu nasul în covorul de sub masa bunicii, lovind din picioruţe ca un cal nărăvaş, tare supărată că Irina şi-a petrecut week-end-ul cu Luca şi ai lui.

Luca a împlinit 9 ani şi, ca să se serbeze, a invitat-o pe Irina la bowling şi apoi, seara, au mers împreună la concertul lui Smiley de la Sala Palatului. Inutil să vă spun că vineri seara, când i-am spus Irinei că i-am luat bilet la concert, a rămas un pic fără aer.

Eram pe scara rulantă, tocmai terminase atelierul de rochiţe, unde croise şi cususe ea cu mâna ei un papion pentru Luca.

– Şi mâine dimineaţă când te trezeşti mergem la Luca şi seara vă duceţi la concert.

– Ce concert, a întrebat ea uşor neimpresionată.

– La concertul lui Smiley

– Pe buuuuuuuuneeeee?

– Da!

A tras aer în piept. Se vedea pe faţa ei că vrea să ţipe de bucurie, dar rămăsese aşa, ca fără glas, ca şi cum era gata să se sufoce, deşi abia inspirase o gură mare de aer de mall.

– Hai, dă-l afară.

– Aaaaaaaaaaaaaaaaa! Nu pot să creeeed!!!!!!!!!!!!

Da, a ştiut tot Bucureştiul. Cum, n-aţi auzit-o strigând de bucurie? Nici pe Lia n-aţi auzit-o urlând, sâmbătă pe la 11.15? Serios, trebuie să mergeţi la un control. Sau poate mi se pare mie… cine ştie.

Lia n-a ieşit de sub masa bunică-sii până n-a trecut Iliuţă ca o săgeată alb-portocalie, când a ţâşnit de sub comoda pe care stă televizorul şi s-a ascuns în cel mai îndepărtat colţ de sub canapea. Ştie el de ce, a mai văzut-o pe Lia şi cu alte ocazii şi s-a prins că deja mititica nu se mai teme de el, ba dimpotrivă, e foarte iute de mână şi poate, la o adică, să-l prindă de coadă dacă i se pare ei că aşa l-ar putea ţine pe loc. Abia atunci s-a ridicat Lia şi s-a mutat 30 de cm mai încolo, s-a întins din nou pe jos şi a început să-l cheme.

– Pis, pis, pis, haide la Lia.

Pesemne pis pis pis e mai deştept decât îl creditam eu, n-a ieşit de sub canapea deloc, deloc.

Când ne-am întors acasă, a adormit cu chiu cu vai, încă jelindu-şi surioara, complet imună la discursul meu despre Irina care e mare şi trebuie din când în când să mai plece, dar se întoarce ea până la urmă… Ne-am petrecut după-amiaza în pat, între două rânduri de pilote, cu ochii la dalmaţieni şi la doamna şi vagabondul. Eram atât de convinsă că dacă mă mişc fie şi un centimetru, echilibrul abia obţinut s-ar fi făcut ţăndări-ţăndărele, că nu m-am dat jos de lângă ea până pe la şapte seara. Când am invitat-o la o plimbare prin ploaie, până la magazin, să cumpărăm pâine şi poate şi nişte pufuleţi. Ne-am întors cu pringles şi cu îngheţată, cu un ghiveci cu narcise gata să îmbobocească şi peşte pentru masa de duminică. A dormit ceva mai liniştită, iar duminică s-a trezit fără să mai plângă. De la o vreme, se trezeşte mereu plângând. Duminică a fost o excepţie.

Irina s-a distrat foarte bine la concert. Sala Palatului era arhiplină, au avut bilet o mulţime de copii destul de mici pentru versurile pe care le cântă vrăjitorul, dar el, protagonistul, a fost deliciul mamelor şi al adolescentelor. Se pare că Smiley e idolul generaţiilor actuale.

Liei nu i-a venit inima la loc decât seara, când s-a văzut acasă cu Irina şi s-au jucat cu lego vreo douăzeci de minute. Poc pe parchet un turn, poc încă un acoperiş, poc fetiţa, poc doctoriţa, poc iepuraşul, poc şi floricica, vecinii mei cred că-s disperaţi de atâtea zgomote, dar ce să fac. După ce s-au certat zdravăn pe o anume piesă de lego, lucrurile au reintrat în normal. Lia nu vrea la baie, nu vrea s-o spăl pe cap, Irina nu vrea să mănânce, n-are cămaşă, nu-şi găseşte picul, nici penarul, e nouă şi cinci deja şi nu, nu mai mâncăm cereale cu fructe dulci şi miere seara, nici vorbă, nu există aşa ceva.

La 21.30 se făcuse linişte în casă. Aşa de linişte, că m-am dus să verific dacă mai respiră.

A fost un week-end greu. Dar în dimineaţa asta am lăsat-o pe Lia mai liniştită cu Flori. Nici azi n-a plâns când s-a trezit. Am luat-o în braţe, am pus-o pe canapea, am învelit-o cu pătura, nici măcar n-am aprins televizorul. S-a uitat urât la soră-sa cum se îmbracă, apoi a venit la bucătărie, mi-a cerut de mâncare şi m-a întrebat dacă ştiu eu unde îi e vestuţa. Rămân cu gura căscată de cât de coerent vorbeşte şi cu ce expresii mă gratulează. E aproape mare. Suficient de mare încât să spună cu gura ei: “Am rămas singură”.

Aceasta a fost o baladă. Vă las şi ceva de mestecat peste zi.

PS: Pringles nu mai sunt ce au fost, chiar am fost în stare să mă opresc înainte de jumătatea cutiei. Cât despre îngheţată, mă rog, merge. A fost o cutie mică, n-am regrete.