Cum mi-am petrecut eclipsa

5 Jan 2011 by Ada

La ultima eclipsă de soare, aia totală şi de neratat, de pe 11 august 1999, eram în câmpul muncii, în Piaţa Constituţiei, la mega show-ul de modă semnat de Janine (fosta iubită şi soţie a lui Sârbu, pentru cei ce au deschis televizoarele după 2000). Aveam ochelari speciali, acreditare de presă, curiozitate, nerăbdare, poftă de viaţă şi tot ce mai ai la 23 de ani. A fost spectaculos, memorabil şi un eveniment extraordinar al tinereţii mele, atât biologice, cât şi biografice. Încă mai am pe undeva o bancnotă serie mică, emisă de BNR cu această ocazie specială şi vândută numai premianţilor dispuşi să plătească de multe ori peste valoarea ei reală. O am de la un colecţionar. Ba, într-un impuls antreprenorial de moment, eu şi câţiva colegi de facultate am făcut atunci tricouri pe care le-am personalizat cu un soare cu ochelari de eclipsă. Parcă 100 de bucăţi. Le-am dat cunoscuţilor, spiritul antreprenorial se ofilea brusc când venea vorba de contact direct cu clienţii. Eram timizi.

Ieri am trăit ultima eclipsă parţială vizibilă din România. Următoarea va avea loc peste 16 ani.

Dacă la 23 de ani acea eclipsă a fost evenimentul anului, la 34 am fost mult mai relaxată. Mi-am început ziua cu rugămintea ca la grădi să nu fie lăsaţi copiii să se uite la soare fără ochelari speciali. Apoi m-am dus la birou, am întrebat dacă are cineva ochelari, am aflat că nu, m-am aşezat la comp şi mi-am văzut de ale mele. Pe la zece a intrat în birou Adi, IT-ist-ul nostru, cu două dischete în mână. Mai ţineţi minte dischetele? Eheee, ce vremuri. Erau mici, din cele de 3 inch şi jumătate, una roz şi una galbenă, gata să se sacrifice numai ca să vedem noi eclipsa. Atâta ne-a îmbiat domnul ing, că până la urmă am sărit de pe scaun să văd şi eu soarele roşu de deasupra Bucureştiului, cu haloul albastru care le entuziasma pe colegele mele. Recunosc că privită prin 2 dischete, eclipsa era mai spectaculoasă decât privită prin nor sau prin două cd-uri suprapuse. Se vedea foarte fain şi prin 2 cd-uri, dar varianta cu dischetele a fost chiar minunată. Arăta cam ca în imaginea asta pe care am găsit-o pe Google şi pe care o postez doar de dragul de a vedea şi voi soarele roşu. Haloul albastru mi-a scăpat.

Irina nu mi-a povestit nimic de eclipsă. E foarte entuziasmată de faptul că dorinţa pe care şi-a pus-o la miezul nopţii, de Revelion, se îndeplineşte. Ea şi-a dorit atunci să se transforme în zâna curcubeului. Mi-a şoptit treaba asta la telefon doar câteva minute mai târziu. Eu i-am ridicat mingea la fileu lui Buni, care pe 2 ianuarie i-a confirmat că pe spatele ei se văd doi muguraşi de aripi în culorile curcubeului. Dar numai cei ce o iubesc cu adevărat îi pot vedea. Şi cresc doar dacă e cuminte. Când nu e cuminte şi bună, muguraşii se opresc din crescut, ba mai mult, dau înapoi. Ieri, când începuse să spulbere toate zăpezile de pe marginea trotuarului cu bocancii, am anunţat-o cât se poate de serios că dacă o mai ţine aşa, mugurii ăia de aripă migrează spre şira spinării şi e posibil să-i crească o creastă ca de dinozaur, că tot studiază ei dinozaurii la grădi.

Am vorbit şi despre lucruri frumoase. I-am explicat ce înseamnă Origami şi i-am lăudat pterodactilul (“trebuie să recunosc că Iuli ne-a arătat cum se face. Dar să ştii că a fost dezamăgită că ştiam atât de multe despre dinozauri. Ştii de unde ştiam? De la filmul cu dragonul!”). Apoi acasă ne-am jucat ţintar şi x şi zero şi şerpi şi scări, ne-am scărpinat şi ne-am masat, ne-am dat cu cremă de făcut degetele mai lungi, ca să putem cânta mai uşor la chitară şi-am povestit despre cum o vom serba de Sf. Ion şi apoi de ziua ei.

Abia acum, când scriu, îmi dau seama că nu i-am povestit nimic despre eclipsă. Poate că dacă o aveam la 23 de ani, ar fi fost cu mine, în piaţa Constituţiei, martoră la evenimentul secolului 20. Aşa… la 34, mai important decât eclipsele, fie ele şi cele mai rare, a fost să jucăm ţintar cu jetoane şi un soi de piticot cu şoricei speriaţi de şerpi. Da, priorităţile se schimbă când devii părinte.

Voi cum v-aţi petrecut eclipsa?