Cum ne iubim copiii

4 Feb 2010 by

Imediat după naşterea Irinei – care n-a fost tocmai roz – am intrat într-o perioadă denumită generic “denial” – susţineam sus şi tare că aducerea pe lume a unui copil e o chestiune periculoasă, dureroasă şi echivalentă cu asumarea răspunderii pe termen extrem de lung, mai precis, pe viaţă. Spuneam că un al doilea copil e exclus din mai multe considerente. Medicale (tocmai fusesem diagnosticată cu Hashimoto), psihice (nu, n-am uitat nici un junghi, nici o durere, ştiu tot ce m-a chinuit în sarcină, în travaliu, în timpul naşterii şi după), dar, mai ales, sentimentale.

Îmi iubeam bebeluşul atât de tare încât până şi gândul de a o lipsi de atenţia şi dragostea mea neţărmurite, spre a le orienta către altcineva, mi se părea o impietate. Cum să te împarţi, îmi spuneam, cum să faci să îi tratezi pe ambii copii la fel, egal, să-i iubeşti la fel de mult, cum să te frângi în două, cum să nu îl răneşti pe cel mai mare, cum să treci peste clişeele “Lasă-l, mămico, că e bebe, e mic, nu ştie” ori dimpotrivă, “e mai mare, faci ca el şi nu crâcneşti!”. Cum? Imposibil! Al doilea copil? Jamais!

Între timp am mai crescut, nivelul hormonilor a reajuns la normal, faptul că prima mea născută a ajuns la onorabila vârstă de cinci ani fără să fi fost în real pericol de moarte cauzat de mine e semn că totuşi mă descurc, am mai citit şi cum e cu hashimoto şi sarcina, mi-am făcut ordine în viaţă, m-am mai uitat şi la familiile cu doi copii sau chiar trei, cu alte cuvinte m-am mai relaxat.

Dar lecţia cea mai importantă pe care mi-am alcătuit-o singură privind, citind, observând familiile cu un singur copil în paralel cu cele cu mai mulţi copii a fost aceasta:

De fapt nu te împarţi, ci creşti. Inima ta (prin “inimă” înţeleg aici capacitatea de a iubi şi de a te dărui, de a te pune pe tine pe locul doi pentru altcineva) nu se face în două, ci dimpotrivă, se măreşte.

Cum ne iubim copiii? La fel? Ar fi o naivitate să susţinem că da, îi iubim la fel pe toţi, după cum pe mama şi pe tata nu îi iubim în mod egal. Nu iubim de două ori la fel, nici măcar pe bărbaţii de care ne îndrăgostim. Am mai spus asta acum câteva zile, dar simt nevoia să repet: Ne construim sentimentele în funcţie de cel pe care îl iubim, în funcţie de felul în care el este alcătuit pe dinăuntru, în funcţie de ceea ce vedem la persoana pe care o iubim.

Cred că e greu să ai doi copii mici bolnavi în acelaşi timp. Cred că mamele aflate în această situaţie se gândesc de multe ori că încă o pereche de mâini le-ar fi utilă, ca să poată şterge ambele frunţi deodată, ca să poată strânge la piept amândoi copiii. Dar mereu plec de la speranţa că “familie” înseamnă “un bărbat şi o femeie, împreună cu copiii lor”. Şi poate că, dacă ăsta e un adevăr valabil, bărbatul poate fi a doua pereche de braţe, nopţile de veghe se pot împărţi, responsabilităţile se pot înjumătăţi!

Eu duc copiii la karate cât te duci tu la fotbal, dar apoi tu te duci cu ei la film cât mă duc eu până la mall. Tu-l duci pe cel mare la engleză, eu rămân cu bebe pe bancă în parc, îl iau eu pe cel mare şi împreună te aşteptăm să vii acasă. Când vii, culcăm copiii  şi noi mergem la bucătărie, să-ţi spun ce s-a mai întâmplat peste zi, să-mi spui ce ai mai făcut tu cât n-am fost împreună. Şi când om fi bătrâni, măcar unul ne va da un telefon să ne întrebe “ei, cum e vremea pe mare? când vă întoarceţi? V-am plimbat câinele şi v-am hrănit pisica, soră-mea a zis că vă aşteaptă cu masa”.

Ar fi frumos.

Dar viaţa bate filmul. Nu facem doi copii. E greu destul cu unul. Soţul nu vrea sau nu mai e. Nu-s bani. N-avem condiţii. Sunt scumpe toate. Abia m-am întors la serviciu. Cu ce să-l cresc? El nu mă ajută. Mama nu mă ajută.  Nu pot acum. Poate la anu’. Cum să iubesc doi? Cum să mă împart? Cum să mă descurc cu doi?

De fapt, lucrurile sunt simple. Familiile cu mai mulţi copii suferă de extenuare în primii ani de viaţă ai celor mici. Casele lor sunt mereu un fel de câmp de bătălie, fraţii se bat, sunt geloşi, se invidiază, se ceartă, vor la fel, sau dimpotrivă, complet diferit, n-au loc, au prea mult loc, îşi trag coate şi îşi smulg părul. La sfârşitul zilei, când se face linişte, cred că în casele astea cu mai mulţi copii, zâmbetele adulţilor – când nu uită să zâmbească – sunt ceva mai consistente. Nu vă fie teamă. Cu doi e mai greu, dar şi mai uşor. Cu trei, nu ştiu, să ne spună cine are.

Related Posts

Share This

20 Comments

  1. Am sa va spun, cand … ma lasa cele trei. 🙂
    Altfel, ai intuit bine si ai simtit perfect. Ca de obicei. 🙂

  2. frumos si dureros.

  3. ruxij

    Foarte frumos articolul.E intr-adevar mai bine sa ai doi, din mai multe considerente.Dar bine macar ca avem unul.Noi am fost 2 surori, la distanta de 10 ani, nu ne-am paruit, nu a fost show-ul descris de tine in casa seara.Toate problemele care erau, daca pot sa el spun probleme, nu erau aduse de faptul ca sunt doi copii.Poate doar financiar.Deci Ada..daca mai vrei unul..eu cred ca mai ai timp sa mai faci unul….sa zicem cand face irina 8 anisori.Cred ca distanta mai mare de varsta este mai comoda pentru parinti.E frumos indemnul tau..si eu as mai face unul…daca as avea cu cine…peste 8 ani sa zicem 😀

  4. A zis bine Alina, ai gandit foarte bine. Parerea mea e ca nu partea financiara ar trebui sa ne sperie, pentru ca oricati bani ai avea vei dori mereu sa-i oferi mai mult si nu bunastarea caleste personalitatea copilului. Si nu stiu daca ati observat ca familiile mai sarace par mai vesele. Eu ma uit pe strada la oameni, toti alergam care incotro, rar vad o fata senina, toti suntem tristi si incruntati. Oamenii cei mai simpli au insa cel mai adesea un zambet pe fata. Stiu sa se bucure de orice e in jurul lor. Si parca rad mai des. Sau mi se pare mie?
    Cat despre varsta dintre copii… nu cred ca exista diferenta “cea mai buna”. E bine oricum, iar copiii invata sa imparta si sa iubeasca. Iar parintii vor iubi toti copiii, intradevar, pe fiecare in alt fel, dar cu aceeasi intensitate.
    Copiii mei se joaca impreuna, sunt mai viteji impreuna, se ajuta si impart intre ei. Planuiesc si se ascund impreuna de noi cand fac vreo nenunie. Sunt o echipa. Asa mi-as dori sa se-nteleaga si cand vor fi mari. Nu pot fi sigura de asta. Dar voi face tot ce sta de mine sa fie asa.
    Sa nu va fie frica sa faceti copii.

  5. Orianna

    Ada
    eu de-abea acum ma pregatesc pentru primul. Banui ca ma vor incerca si pe mine tot felul de ganduri pe care tu atat de frumos le-ai descris.
    Deocamdata suntem hotarati sa avem macar 2, sanatosi sa fim.

    M-am gandit nu odata ca unul dintre cele mai bune lucruri pe care le am in viata e fratele meu. Da, e mai mare ca mine si da, ne bateam ca chiorii dar nimeni altcineva in afara de mine n-avea dreptul sa se lege de el. Ne aparam unul pe altul ca pitt-bulli. si intr-un fel o facem si azi.
    I-am extenuat pe ai mei, si nu le-a fost usor, dar sper sa am puterea si sa-mi ajute Dumnezeu sa fac 2.

    Multa bafta la Cluj

    • Multumesc, Orianna, pentru urare. Am emotii mari, ma tot vad singura intr-o librarie goala…

  6. oana

    eu nu stiu ce m-as fi facut fara sora mea… cand eram mici, eram foarte rele una cu cealalta si probabil i-am extenuat pe ai mei… dar din adolescenta si pana acum, sor’mea m-a invatat geometrie, ea m-a trimis la scoala de arta, ea mi-a spus sa dau la arhitectura. Datorita ei sunt si in bucuresti, cu creierul inca sanatos, ca ma sfatuieste ea de bine…E drept, eu sunt sora numarul doi, mai mica, mai natanga…

    • Gabi

      Ada,
      Mi-a placut articolul acesta, ma regasesc in el. Acum am doi copii, dupa primul eram convinsa inca sa raman la unul, asa cum fusesem toata viata. Mai peste 6 luni de la nasterea lui, m-am razgandit. Si totul a fost mult mai usor, incepand cu nasterea, si pana la ingrijirea bebelusei cand e racita. Si nici nu stiu cand a trecut un an de cand am doi copii. Inca mi se pare ireal de frumos. Si stiu ca nu as fi crezut pe nimeni daca mi-ar fi spus acum 5-10 ani ca imi va placea asa de mult sa fiu mama :).
      Offtopic, Baietelul meu de 3 ani adora povestea cu ariciul din “Povestile domnisoarei Firicel” si vine la mine alergand de 15 ori pe zi spunand: “Mami, mami, am gasit un soricel tepos”! Iar eu trebuie sa raspund exact ca in carte ca sa nu iasa scantei 🙂
      Multumim pentru o carte frumoasa

      • Gabi, bine ai venit. Ma bucur mult ca va place de firicel. Sa imi trimiti o poza cu puiul tau sa-l pun la galeria cititorilor.

    • Valeu. Daca tu esti natanga… Hai ca te alinti.
      Ma bucur pentru tine si pentru sora ta!

  7. cata dreptate ai, ada. eu am crescut cu un frate si o sora si pentru nimic in lume nu mi-as fi dorit sa fiu singura la parinti. asa cum nu concep sa raman cu un singur copil. insa mi-e teama, tare teama ca asa se va intampla :(. pentru ca tati nu vrea al doilea bebe pana nu “avem casuta noastra, pe pamant, cu curte. cum sa crestem 2 copii intr-un apartament de bloc?” of!

    • Adina, dacă există o cameră în care părinţii se pot retrage, una în care copii pot dormi de la 9 în sus şi una în care să vă întâlniţi în timpul zilei, merge.
      Nu-mi imaginez cum poţi creşte doi copii într-un apartament semidecomandat cu doar 2 camere, dar am auzit că se poate. Nu ştiu ce să zic. Dacă veţi avea căsuţa voastra anul viitor atunci crede-l pe om, e bine intenţionat. Dacă o veţi avea peste 10 ani well, e modul lui de a-ţi spune (cred) nu, iubito, lasă… Unul e perfect.

  8. Uh, ce frumos ai descris in ultimul paragraf atmosfera de la mine din casa. Dar sa stii Ada ca, desi m-am confruntat si eu cu toate fricile si intrebarile de care pomenesti tu (cu multe dintre ele v-ati confruntat si voi pe blogul meu), nimic nu se compara cu sentimentul de a avea mai multi pui langa tine. E greu, e obositor, sunt zile, multe zile, cand abia astept sa-i vad seara dormind si sa aud linistea in casa, dar cine e cea mai mandra si fericita dintre mame?
    Daca poti, daca vrei si-ti doresti mult lucrul asta, daca ai cu cine, daca simti ca ti-ai regasit linistea si ca ti-au crescut din nou aripile alea care-ti pot da avant intr-o noua aventura bebeluseasca, do it! Vei vedea ca vei fi foarte fericita cu doi copii. Si te vei simti mult mai implinita.

  9. Livia

    Buna Ada,
    Indraznesc si eu sa scriu. De 3 luni ma definesc drept “mama a doi copii”. Doriti. O fata si un baiat. Incep sa scot capul din universul bulversant care m-a inghitit de la inceput de noiembrie 2009 (odata cu aparitia celui de-al doilea): intrebari despre cat a luat in greutate, mililitri, minute pana la urmatorul alaptat, goana dupa o juma de ora de somn, acrobatii logistice ca sa pot face un dush, si la aceeasi intensitate si importanta gandurile despre cum ii merge fiica-mii, oare o neglijez? Cand sa stau cu ea? Ce sa fac cu ea impreuna? Cum sa fac sa ii placa de fratele ei?
    Sunt convinsa ca o sa fie bine peste vreo cateva luni cand imi mai revin si eu, si o sa fie si mai bine peste cativa ani cand or sa se joace impreuna si o sa se bucure cu adevarat de norocul de a avea pe cineva drag mai mereu aproape.
    Recunosc insa ca noua situatie m-a lovit in plex. Desi am avut-o pe mama la noi sa ne ajute, desi sotul meu se implica, desi suntem sanatosi, m-a luat prin surprindere complexitatea situatiei si mai ales starea mea sentimentala. Incredibil cum jucau tontoroiul hormonii si cum alergam din colt in colt sa incerc sa ii aduc la locul lor ca sa pot gandi si simti normal.
    Dar vor trece zilele astea mai dificile si o sa fie bine bine bine. Cata dreptate ai, Ada, spunand ca inima “creste” cu fiecare copil. Asa m-am gandit sa ii explic si eu Adei (mele) daca ma va intreba vreodata cum de o iubesc la fel de mult si dupa ce a sosit fratele ei: pur si simplu creste inima si locul unde “sta” iubirea.
    Mie din nou mi-a placut mult de tot cum ai scris si te-ai gandit la multe lucruri legate cotidianul vietii cu doi copii.
    Si itii tin pumnii din tot sufletul pentru Domnisoara Firicel si restul lucrurilor pe care le faci 🙂
    Livia

    • Livia, multumesc!
      Nu zice hop:) Iti spun si tie ce i-am spus Mariei: cand ti-o fi greu aminteste-ti ca maine e o noua zi. Nu e musai sa fie la fel de grea ca asta de care abia astepti sa scapi. Fetitele sunt mamoase, daca o implici cat mai tare pe Ada ta (fara sa o impovarezi) sigur va fi bine. Acum eu vorbesc din ce-mi imaginez dar…
      Cand sa stai cu ea? Ori de cate ori poti. “stau cu Ada”=”vino putin in pat sa ne dragalim, ia stai aci langa mami sa te mangai umpicut”
      Ce sa faci cu ea? “Ada, vii sa ne uitam la bebe? Mergi cu noi la plimbare? Hai sa te duc pe tine la locul de joaca, noi stam si ne uitam la tine. Poti tu sa arunci punguta asta? Vrei sa ii spunem o poveste lui bebe?”
      Cum sa faci sa ii placa fratele ei? oooo, Trebuie sa activezi gena surorii mai mari. Sa-i spui ce importante sunt surorile mai mari in viata fratilor lor. Ce multe lucruri va avea ocazia sa il invete cand vor fi mai mari. Ce de chestii va face el cand vor fi adulti si se vor ajuta unul pe celalalt.
      Aaaa, si in plus cred ca niste ciocolata ajuta intotdeauna. 😀

css.php Privacy Policy