Cum să-ţi păstrezi zen-ul când copilul NU e acasă

8 Sep 2009 by

“Zen” e starea aceea de echilibru care ne permite să le facem pe toate. Ştiţi voi, când de dimineaţa până seara nu are cine să ne scutească de niciuna din treburi şi ele musai să fie făcute, trebuie să fii zen. Asta ca să nu apară brusc, pe străzi, multe femei cu lacrimi de frustrare înnodându-se sub bărbie.
Aşadar…
Prima dată mi s-a făcut zenul cioburi sâmbătă pe la unsprezece. Sâmbăta trecută, pentru prima oară de la divorţul nostru, tatăl Irinei a venit să-şi ia fetiţa din faţa blocului. Până sâmbăta trecută i-o duceam eu, la scară. Ei, de săptămâna trecută facem ca-n filmele americane: el vine, sună, sunt jos, eu zic da, ok, venim imediat, intru în panică, mă învârt aiurea prin casă şi apoi, după vreo zece minute (imediat e o chestie relativă) ajungem jos. Ea se bucură să-l vadă, îi sare în braţe, eu, peste umărul ei lipit de pieptul lui încerc să-i explic cum e cu bronchovaxom-ul şi cu ouăle de prepeliţă, el zice da, da, dar de fapt n-aude, apoi ei pleacă, ea nici nu se uită în urmă, pe mine mă ia cu leşin, strig după dânsa, treci ‘napoi şi pupă-mă, ea se-ntoarce, că deh, e conştientă că tot la mine se întoarce. Şi pe urmă ei pleacă, ţinându-se de mână şi eu rămân în faţa uşii de la lift, cu mâinile goale.
Ha. De data asta e pe bune. Chiar e.
Ajung sus. Pustiu. Nu zice nimeni “Mami, dă-mi, fă-mi, adu-mi”. Niciun năsuc de şters. Niciun moft de îndeplinit. Nimic. Gol. Pfaaaai de mine. Ce ne facem, problemă mare, criză, depresie… Şi intervine, cel puţin la mine, o scurtă scindare a personalităţii.
Păi, cine plângea că n-are timp? Timp de o baie cu spumă de exemplu. Mhm, la 11 ziua baie cu spumă. De ce nu? Ce, nu e apă caldă, unde te crezi, în Militari, la capăt de coloană? Stai mai aproape de centru, Sister, ăştia au apă caldă 24 din 24. Nu. Nu vreau să fac baie. Poate diseară.
Ahaaaa. O manichiură, o pedichiură…
N-am bani.
Fă-ţi singură.
N-am chef.
Pfff. Oricum nu e bine cu obiecte tăioase în astfel de zile.
Ooook… O curăţenie, ceva? Un vals cu aspiratorul? Un balet cu pămătuful de praf. Arbeit macht frei…
Nein, nein, keine Arbeit, ich bin frei!
Bun, nu am în casă îngheţată ca să mă pot deprima a l’americaine, cu un film siropos pe Hallmark, alt prilej să mă apuce dorurile şi neîmplinirile. Pereţii cam strâng. Urechile îmi cam ţiuie. Să mergem, Costică, nărăvaşule, hai, că avem treabă.
Şi iată-mă la poarta Prietenei Mele.
– Ai venit?
– Da.
– Vezi ierburile alea?
– Da.
– Printre ele sunt nişte păstăi de fasole uscate, trebuie să le pui uite aici, în găletuşa asta.
– Aaaaa… ok.
– Dar pe toate.
– Da, domnule Miyagi, up, down, up, down…
În curtea ei e mereu câte ceva de făcut. Aşa e când te încăpăţânezi să nu cumperi prostii turceşti şi ai norocul să le poţi cultiva pe ale tale proprii. De exemplu, fasolea asta e foarte importantă. E din aia fideluţă. Toate păstăile năpădite de ierburi haine au în ele boabele pentru recolta de la anu’. Trebuie recuperate.
Să le recuperăm. Şi-n vreme ce mă joc de-a v-aţi ascuns cu buruienile şi păstăile, am timp să ignor şi soarele care mă bate în cap (noroc cu pălăria roşie pe care mi-a îndesat-o pe cap) şi să mă gândesc la toate lucrurile la care acasă n-apuc să mă gândesc. Ce greu trebuie să-i fi fost lui Robinson Crusoe pe insula lui, mai ales că era mai cald ca aici. Dar a făcut el grădină de legume? A făcut!
Din păcate se termină repede, ce să alegi din cinci cuiburi năpădite de ierburi?
– Hai, next, ce prostii mai facem, Ma’am?
– Păi, un suc de roşii pentru iarnă?
– Da, şefa. Unde-s?
– Uite colo.
Nici alea nu-s multe, cam într-o oră se termină şi sucul, ce ne mai facem acum. Nişte vinete de copt, curăţat. Bune şi-alea. Avem ocupaţie. O oră mai târziu, iar pauză. Noroc cu junele P. care are 18 ani şi lumea e uşor confuză la vârsta asta, e greu, zice, sunt ocupat, n-am timp, am probleme. Stăm de vorbă, eu mă mir, de câteva ori râdem – eu şi prietena mea – incredibil, incredibil, ce probleme au oamenii la 18 ani, incredibil! Râdem, timpul trece, în cap mi se face ordine, mă eliberez de presiunile vechi, parcă le văd ieşind sub formă de abur pe nas, pe urechi, pe la colţurile ochilor.
Seara ajung acasă cu obrajii durându-mă de râs, dar casa e tot goală. Mă uit la ceas, la ora asta, dacă Irina era acasă, i-aş fi făcut baie şi apoi i-aş fi pus masa, pe urmă am fi citit ceva, pe urmă ea ar fi zis mami, fă-mi masaj, adu-mi apă, dă-mi-l pe Coamă de Argint, aprinde-mi lumina, mami, stai, mami, auzi, ştii ceva?
Ia să-mi fac eu o baie…
Abia între spume parfumate încep să-mi simt iar starea de echilibru, sunt om mare, doar nu mi-e mie frică să dorm singură în pat, va fi bine, mâine vine acasă şi iar n-o să am timp, dar până vine pot să fac şi aia, şi ailaltă şi încă şi pe cealaltă.
Şi, desigur, duminică nimic nu mă motivează să mă dau jos, nici măcar nu mi-e poftă de cafea, deci ce-mi rămâne de făcut… mai dormim un pic, şi-aşa plouă.
Ştii ce, să nu faci ca mine.
Deşi prima zi e ok să schimbi rutina, munca fizică n-a omorât pe nimeni. Dimpotrivă, aerul curat face bine.
Dar ieşi, ieşi în lume, cheamă-ţi o prietenă sau pune mâna pe telefon şi sună-l pe tipul ăla de-ţi face curte, spune-i “M-am gândit să-ţi fac o surpriză, azi te las să mă inviţi la o cafea adevărată, nu de-aia la pahar de plastic, hai, pe urmă mergem să dansăm undeva. Ştii să faci clătite?”. Cum, nu e niciunul care se uită lung după tine? Hmmm, ok, sună… nu, nu mai suna, ieşi în lume. Bărbaţii mişună pe străzi ca păduchii, zice prietena mea, trebuie doar să întinzi mâna şi să iei ce-ţi place.
Da, trebuie puţin sânge în instalaţie.
Ce zici, ai?
Hai!

Related Posts

Tags

Share This

css.php Privacy Policy