Cum se crește un flautist

17 Jun 2013 by Ada

Pe 6 iunie am fost la concertul din București susținut de Ion Bogdan Ștefănescu și Horia Mihail în cadrul Turneului Flautul de Aur. M-am dus bolnavă, într-o stare de spirit jalnică (da, mi se mai întâmplă și mie), a fost cât pe ce să nu ne mai ducem, deși aveam biletele cumpărate de două luni. M-am dus totuși, cu credință în capacitatea muzicii de a vindeca orice rău interior ce vine de la cap și nu din alte pricini. Și bine am făcut.

Am asistat la un concert de miniaturi scrise de marii compozitori ai lumii, a fost un concert de bis-uri, așa cum avea să declare Ion Bogdan Ștefănescu, mai în glumă, mai în serios. Piese scurte, pe care artiștii le oferă publicului după aplauzele de final, pour la bonne bouche. Un concert încântător, când am ieșit din sală zâmbeam și mă liniștisem pe dinăuntru, nu mai era marea în furtună, pescarii puteau ieși din nou în larg, să-și întindă plasele după stele de mare pe care să le vândă apoi turiștilor. Era bine.

La câteva zile după, am petrecut o oră minunată cu IBS, în studioul nostru de la etajul doi al SRR. L-am descusut pe toate părțile, să văd ce are pe dinăuntru. L-am lăsat să vorbească atât cât a vrut, fără să-l întrerup, punctând doar câteva idei pe care nu voiam să le uităm pe drum. Am aflat astfel că Flautul de Aur la care cântă e o declarație de dragoste. Și ca să ajung la declarația asta de dragoste, trebuie întâi să vă spun câteva amănunte mici.

IBS a fost înconjurat de femei fantastice de la vârstă fragedă. Prima a fost mama lui. Care a vrut să-i ofere o educație muzicală copilului și l-a înscris la pian. Bine, bine, cum a ajuns la flaut, o să ziceți. A ajuns la flaut după câțiva ani de studiu de pian (sper că nu spun tâmpenii, parcă într-a cincea l-a mutat), ani în care înainte de fiecare examen, copilul IBS a tremurat cu câte o săptămână înainte. Pentru că profesorii erau severi, pentru că el era o fire mai impresionabilă, nu vom ști niciodată, cert e că mama lui IBS a zis la un moment dat: gata, puiule, să schimbăm instrumentul.

IBS ar fi vrut tobe, dar IBS stătea la bloc. Vecinii n-ar fi fost încântați de studiul lui zilnic, așa că mama a ales flautul pentru băiatul ei. Și, după nu mult timp, IBS a descoperit că flautul e ceva nemaipomenit. La început a cântat pe un flaut chinezesc. Flautele chinezești sunt îngrozitoare! Absolut oribile, dintr-o tinichea lipsită de noblețe, dar astea sunt, flaute de începător, pe astea studiază copiii, pe unul d-ăsta a cântat și IBS până s-a ridicat suficient de mult să ajungă la ore de masterclass susținute de mari maeștri ai lumii, pentru că, vedeți, talentul se manifestă și pe fluier de soc, se dezvoltă și pe tinichele, acolo unde e, dacă e cultivat, crește.

La un astfel de masterclass la care participă în fiecare an cam aceiași 20 de artiști ai lumii, erau prezenți și reprezentanții unei mari companii japoneze, Muramatsu. IBS avea un flaut ceva mai bun decât cel cu care își începuse studiile, dar nu suficient de bun pentru auzul lui Sir James Galway, care l-a oprit din cântat, i-a luat flautul, l-a dus la buze, a suflat preț de trei secunde și apoi s-a prefăcut că-l aruncă la gunoi.

– Not good enough for ya! o fi zis dânsul. Și-apoi s-a răsucit pe călcâie spre japonezi și a zis: îl vedeți pe băiatu’ ăsta? Ar trebui să aveți grijă de el.

Flautele companiei Muramatsu sunt făcute de artiști capabili să cânte ei înșiși la acest instrument. Așa cum la Ikea te angajează doar dacă știi să-ți montezi propriul scaun aflat într-un pachet plat (e doar un banc, dar vă prindeți voi), tot astfel la Muramatsu nu te angajează dacă nu știi să cânți la flaut. Poți fi cel mai bun făuritor de flaute, dacă nu ești în stare să-l cânți, nu intri pe poartă. De aceea, flautele Muramatsu sunt printre cele mai valoroase din lume. Japonezii au mijit ochii spre IBS, or fi murmurat un “hai!” scurt în barbă și și-au văzut de ale lor.

Câțiva ani mai târziu, IBS cânta pe un flaut Muramatsu din argint, cumpărat la mâna a doua (deh, artist român), care suna mai aproape de ce își închipuise Sir Galway că i-ar trebui talentatului nostru muzician. Pentru că este un artist român, flautul de argint i-a fost furat. Și acesta a fost începutul unei prietenii frumoase între compania Muramatsu și artistul român. Instrumentele prețioase ar trebui să fie de nevândut, oriunde în lumea civilizată. Și de aceea, ele au o serie care le face unice și care reprezintă un semnal de alarmă pentru orice cumpărător de bună credință. Dar IBS nu avea seria aceasta, fiind un flaut cumpărat la mâna a doua, și nici cum să facă dovada că el este adevăratul proprietar. Și cum în lume există și studenți dispuși să cumpere flaute chiar și dintre cele clar înseriate, pericolul să nu-și mai vadă vreodată prețiosul instrument era mare. Așa că le-a scris celor de la Muramatsu și ei i-au trimis nu doar seria flautului furat, ci și un alt flaut de argint ca să-l înlocuiască pe cel ce făcuse picioare.

După o vreme, soția lui IBS a dorit să-i facă un cadou special: un flaut de aur. O să ziceți că astea sunt deja fițe. Ba flaut de argint, ba flaut de aur… chiar, să știți că există și flaut de platină. Asta pentru că densitatea metalului din care este turnat influențează sunetul și cu cât metalul e mai nobil, cu atât sunetul e mai pur. Dar un flaut de aur costă pe măsură. De aceea, doamna S. nu putea risca să cumpere un flaut care să nu-i vină lui IBS. Așadar, s-a urcat IBS în avion și a tras o fugă până în Japonia, unde, în fața unui comitet de specialiști ai companiei Muramatsu, a cântat, în sala de audiții a companiei, preț de vreo trei ore, pe mai multe tipuri de flaut: aur de 9 carate, de 14 carate, de 18 carate, de 24 de carate, de platină. Audiția a fost înregistrată. Japonezii au ascultat live, au ascultat și banda și apoi…

– IBS-san, care vă place mai tare cum se potrivește între degetele dvs? a întrebat un japonez.

– Păi, ăsta de 24 de carate, cu el mă simt cel mai bine.

– Noi credem că de fapt ăsta de 18 carate vă trebuie.

Acum, de ce nu l-au lăsat japonezii pe IBS să cumpere flautul de 24 de carate? Sigur era mai scump. Mai mult decât atât, vă dați seama că dacă i-l recomandau pe ăla din platină, erau șanse mari să scoată banii pentru cel din platină, evident CEL mai scump. Dar vedeți, japonezii au fixul ăsta cu onoarea, rămas de pe vremea samurailor, așa că i-au vândut lui IBS flautul care-i venea cel mai bine, nu cel care-i era cel mai comod. Pentru că a te simți bine cu un instrument, mi-a zis IBS, e important, dar te poate duce pe calea comodității. E ca-n amor, instrumentul trebuie să te provoace să faci mai mult, să te ridici la înălțimea lui. Deci, cuminte, IBS a ascultat sfatul japonezilor și a comandat un flaut de 18 carate. Comanda lui a fost onorată în doar 8 luni, deși, de obicei, timpul de așteptare e de aproximativ 3 ani. Dar cei 4 de la Muramatsu n-au uitat ce spusese Sir Galway.

O vreme nici n-a spus că are un flaut de aur. Cânta, pur și simplu, fără să dea detalii. Până la urmă s-a gândit că lumea merită să afle că instrumentul pe care îl ascultă e special, ca și artistul care cântă la el. Și a plecat în turneu prin țară. A cântat la Caracal, la Craiova, la Pitești, la Ploiești, la Oradea.

IBS e un mare artist care-și respectă publicul și își iubește muzica. Aceeași muzică pe care eu am primit-o ca pe un medicament, în urmă cu două săptămâni. De câte ori am ocazia să stau de vorbă cu acești oameni, mă mir de bunul simț și de eleganța de care dau dovadă, de modestia care nu poate inspira decât reverență, spre deosebire de alții, care, deși poate sunt la fel de talentați, mai tineri fiind, se cocoață în diverși copaci mediatici, nici măcar în pantofi de lac, ci în pantofi de stradă și guiță în note stridente: repeeeent, repeeent…

Nu ratați lunea viitoare interviul cu IBS, la RRI, începe la ora 21.00.