Cum ştii că eşti îndeajuns de bun?

12 Jul 2012 by

Risc să-mi pun o anume parte a blogosferei în cap, dar sunt într-o dispoziţie entuziastă. Deci, îmi permit să risc un nor de praf şi dacă se va ridica, dansa-vom dansul ploii şi vom cânta paparudă-rudă-vino-de-ne-udă, să se lase la loc tina fină şi uscată, peste creierele noastre ale tuturor.

A apărut pe piaţă o carte numită “Cum să-ţi duci copilul de nas” şi asta i-a oripilat pe cei ce îşi bazează relaţia cu copilul pe respect unilateral şi multpuparea plodului în fund.

Nu mă înţelegeţi greşit, eu îmi pup copiii de seara până dimineaţa, ba de când o am pe Lia, îmi vine des (dar mă abţin) s-o pup pe gură şi s-o muşc de obraji şi de pulpe, aşa, într-un entuziasm şi un avânt dintr-ăsta inexplicabil pe care la primul copil nu l-am avut. Păi, să-mi fi spus mie cineva în urmă cu şapte ani că va veni o vreme când va trebui să-mi muşc buzele ca să nu-i muşc buzele bebeluşului, apăi mi s-ar fi ridicat părul în cap instant. Idem la gândul că voi avea copil de un an şi trei luni în dormitorul meu, ori că voi ajunge să mă plimb prin casă cu iaurtul într-o mână, lălăind “În pădurea cu alune”, doar doar o lua trei linguriţe. Sau că voi striga din uşa băii către plodul ce stă în picioare în pătuţ şi smulge cablul TV din perete, de furie că nu facem pipi împreună: “vine mama imediaaaat!”.

E o listă uriaşă de chestii pe care nu m-aş fi văzut făcându-le în vecii vecilor amin, over my dead rotting body, when hell freezes over, pentru că, nu-i aşa, aveam principii.

Azi am depăşit deja starea aceea când, de oboseală, ai senzaţia că te vezi pe tine de undeva de sus, de pe tavan, într-o criză de decorporalizare bizară, când nu mai poţi lupta nici cu nesomnul, nici cu presimţirea sumbră că, la dracu, nu se mai termină, n-o să mai fie bine niciodată. Azi n-am nici o jenă să cânt “ce mai acritură murătură /o să-ţi pună acuma înc-o tură/ de şosete roşii cu oţet”, mă revolt când aud că există copii care nu mai cred nici în îngeri, nici în Moş Crăciun, zâmbesc candid când trebuie să tratez copilul cel mare cu supozitoare (ca să nu ţi se prăjească creieraşul, mămico! ) şi fac whatever it takes (şi chiar fac) ca să putem trăi frumos cu toţii, nu doar unii dintre noi.

Da, mint. Ca să-i mai protejez puţin inocenţa, ca să mai creadă în moş Crăciun şi-n îngeri, ca să nu înţeleagă prea rapid cum se fac copiii, recunosc, mint. Sunt minciuni albe, sociale, dar rămân minciuni. Înseamnă că nu-mi respect copilul?

Da, sunt momente în care nu reuşesc să mă ţin de cuvânt, deşi mi-ar plăcea să pot să fac tot ce zic că fac, mă străduiesc, dar când nu iese, nu iese şi gata, ce pot să fac. Înseamnă că sunt un părinte insuficient de bun?

In numele respectului pentru copii, al unui tip de relatie idealizat, oamenii se scandalizează când văd titluri de genul “Cum să-ţi duci copilul de nas”. Eu vin şi pledez pentru dusul copilului de nas, la modul inteligent, cum este propus în această carte, pe care mi-am cumpărat-o după ce am răsfoit câteva pagini. Mie-mi plac trucurile şi abia astept să învăţ unele noi. E nevoie de umor ca să supravieţuieşti primilor ani de viaţă ai copilului. E nevoie de umor în general. De ce să nu faci lucrurile cu un zâmbet pe buze, dacă se poate? E rău să ascunzi o doctorie amară într-o linguriţă de miere? E musai să-i spui unui copil toate adevărurile, oricât de crude ar fi ele, în numele principiului că în semn de respect nu-l minţi niciodată?

Ieri vorbeam cu Dr. G exact despre nevoia noastra continuă de a ne asigura că tot ce facem este îndeajuns de bun. Dar până la urmă, care este măsura corectă, când ştii că eşti “îndeajuns de bun”? Eu cred că eşti îndeajuns de bun dacă ai acasă un copil senin. Care se trezeşte cântând, care e capabil să-şi facă singur un bagaj, care ştie că e ok să meargă la frigider şi să-şi ia ceva ce-i place, care înţelege că uneori nu poţi face tot ce vrei…

Observ cum oameni pe care-i cunosc de ani de zile se radicalizează pe o temă sau alta şi nu mai reuşesc să-i recunosc, pentru că ei pică în bucla asta a argumentaţiei infinite într-o direcţie sau alta şi nu mai văd, nu mai aud, nu mai acceptă nici măcar gândul că se poate, totuşi, şi altfel. S-a ajuns până acolo încât cărţile sunt judecate strict după titlu, nici măcar după copertă, nu mai zic că nu se mai oboseşte nimeni măcar să vadă despre ce e vorba înainte să aibă o părere inflamat-anti orice poate aduce atingere (fie ea şi la nivel teoretic) zeilor noştri personali, aceşti mini-me ce nu vor cunoaşte nici o altă graniţă decât cea a propriei voinţe, chit că voinţa lor ar putea impune trecerea peste cadavre…

Era doar un gand pe marginea unei discuţii pe Facebook şi pentru că n-am vrut să antagonizez ACEA discuţie, majoritar anti, am scris aici.

 

Related Posts

Tags

Share This

25 Comments

  1. Poate ca o parte a blogosferei se va inflama, dar cealalta parte te va iubi si mai mult. Cu fiecare post de-al tau te va iubi mai mult decat la postul anterior. OK, ma refer de fapt strict la mine, dar cred ca nu sunt singura 🙂 Multumesc pentru discutia aia pe privat in care mi-ai povestit frumos de ce e bine sa las copilul sa creada in Mos Craciun. Caci cine sa ma convinga, daca nu chiar asistenta lui?

  2. Vai, ce ma mancau palmele ieri sa scriu despre asta, mi-am facut si un discurs in minte. Imi venea sa zic ca mersi ca mi-au recomandat cartea ca eu sigur o cumpar, dar poate mi-o imprumuti tu si mie. Ai expus in mod superb tot ce as fi vrut si eu sa spun, ba chiar intr-un mod mai dragut 🙂 Cat despre Mos Craciun si zana dintisorilor, serios acum, nu ti-e rusine sa minti copilul???? Cica se va simti tradat de tine ca adult cand va afla ca nu exista….tz, tz, tz!

    • e pe kindle 🙁 Mnu tocmai am zis ca n-am rusine. De fapt eu nu mint, mos craciun exista, mos craciun sunt eu.

      • Hm, lasa ca o caut eu, eu am Sony ebook reader si nu cred ca se pupa formatul.

  3. A, si inca ceva, eu as propune un mic experiment: sa lasam copiii de 3-4 ani sa faca doar ce vor ei, cand vor ei. Sunt curioasa cati se vor spala, cati vor dormi, la cate desene animate se vor uita, cate dulciuri vor manca sau cate fructe samd. Ca doar ei stiu cel mai bine ce e bun si ce nu pentru ei, doar sunt niste adulti in miniatura care sunt deja programati ca niste calculatorase sa stie tot, tot, tot!

  4. Vai, Ada, da stiu ca esti curajoasa! Ori ai mult timp liber, de-ti faci de lucru asa…
    Eu deja le-am multumit acolo pe FB de dimineata, musai cumpar cartea asta, sa mai invat niste jocuri, niste minciunele, niste idei d-astea de lipsa de respect… Eu cred ca Sof a mea o sa se prinda-n hora jocului si n-o sa ma arate cu degetul la cinci ani c-am manipulat-o ca s-o adorm sau sa-i dau ulei de peste spunindu-i ca e nectar de printesa. Eeei!

    • Ioana, musai sa iei si Playful Parenting de Cohen (tradusa la noi, Retete de jocuri), e fantastica. Eu abia astept sa revin in Bucuresti sa ma duc la cursurile de Playful Parenting ale Otiliei. De cand am descoperit cat de usor e sa educi cand te joci, ma stradui sa fac numai asta. Si mi-am economisit tare multi nervi!

  5. Of, dada, de cind ma trage Otilia de mineca sa ma duc la cursurile ei… Numa ca inca nu pot, e prea mica Sof, poate peste citeva luni ajung.
    E buna traducerea lui Cohen? Ca de obicei prefer varianta originala…

    • No comment cu privire la traducere 😀 Ia-o in original daca poti sau in romana daca ti-e mai usor s-o urmaresti asa si esti dispusa sa treci cu vederea una-alta…

  6. oana

    :)) se cearta cineva de la asa ceva?… eu ma intreb cate carti de parenting sa mai citesc si cand… m-am oprit dupa 3, ca se cam repeta… oricum, cartea este neglijent prezentata si nu ma uit la tilu ci la rata aia care balteste si strange din ochi fara nici o legatura cu subiectul…

  7. Ruxandra

    Hmmm… Cand m am prins eu ca nu exista Mos Craciun- eram maricica si am gasit cadourile ascunse-n debara- m am suparat rau de tot pe maica-mea, pe Univers, pe momentele in care m am batut ca o leioaca la scoala cu copiii care stiai- si sustineau- ca Mos Craciun nu exista. Si am stat asa, bosumflata si suparata de lume fo cinci minute, pe urma am trecut la despachetat. Mama mi-a spus doar atat: Mos Craciun exista cat il lasam noi sa existe. N am priceput mare lucru atunci. Am priceput, insa, dupa… Si sa dea naiba daca mi amintesc eu vreo emotie mai frumoasa decat cea din serile de Craciun, cele ante descoperire. Ca mamica la randul meu perpetuez existenta lui Mos Craciun. Si l apar pe fi miu de intruders ii care deja stiu asa: in casa noastra vine Mos Craciun adevarat. Poate ca ei n au fost cuminti, la ei nu vine si atunci parintii le cumpara ei cadouri ca sa nu fie tristi. Nu-i mai intrista si tu spunandu le ca exista… lasa sa fie secretul nostru, al celor norocosi. Se cheama ca l duc de nas? Pai atunci asa sa se cheme! Ada, mi era dor de tine si de scrisele tale 🙂

    • Bine ai venit, Ruxi! Eu vad poze cu voi pe FB si Tudor e urias si frumos. Mai tii minte ca nu voia sa manance supa?:))

      • ruxandra

        Heheee… tin minte cand ai venit la mine, eu facusem un blocaj: nu stiam cum sa ii fac supa, mi se pareau toate murdare si eram sigura ca o sa l otravesc… Ai trantit in oala niste morcovi, un cartof… si gata supa :))) ce vremuri…. 🙂

  8. Ale

    De cele mai multe ori imi doresc sa am imaginatia ta, sa-i pot da Norei raspunsuri creative la intrebari grele.

    Numai ca fi-mea mi le trantestea ea mie: cand o ameteam eu odata cu zanele (era in epoca Clopotica) m-a anuntat scurt ca NU EXISTA ZANE. Am bagauit necredibil ca daca nu le-a vazut, nu inseamna ca nu exista, dar n-am prea convins-o.

    Cu Mos craciun inca tine figura, dar e un pic confuza de la atatia mosi pe care ii vede peste tot…

    Iar cu facutul copiilor (btw, asta e noua), pina ieri era suficient pentru ea ca a crescut la mine in burtica. Ieri m-a intrebat cum a ajuns acolo. Pam pam, soc si groaza. Si trebuie sa recunosc, am mintit, dar doar ca sa evit altele mai neplacute. In loc sa-i spun ca tati a pus o samanta in burtica, am spus ca eu am pus-o.

    Iar cu cartea, cu unii copii functioneaza dusul de nas, cu altii nici pe departe, si se mai si revolta cand se prind ca i-ai pacalit.

    • Ca Nora e un copil special nu tre sa-ti spun eu, deja presimti. Dar cartea despre care vorbim nu zice ca trebe sa-i mintim cu nerusinare ci pledeaza pentru metode de genul: dati-i de ales intre bluza rosie si cea mov ca sa evitati rascolitul intregului dulap, ca sa-i pieptanati parul fara sa protesteze intrebati copilul daca vrea sa vada un film cat il pieptanati? Ori daca prefera sa se descalceasca singur… Si te invata sa-l perii de jos in sus, de la varf spre radacina… deci sunt chestii absolut harmless si de bun simt, nimic jerky. A naibii romgleza asta dar intelegi tu.

  9. ruxandra

    Am mai vazut o si eu pe Lia pe FB, e dulce foc! Poze cu Irina n am mai vazut, dar sunt sigura ca e un copil frumos si fericit 🙂

  10. Până şi Mary Poppins minţea frumos şi uite ce iubită a rămas 🙂

  11. Nu sunt mama insa cred ca “minciuna” are sensul ei pozitiv cand vine vorba de copii si de pastrarea inocentei lor cat mai mult. Si mie mi-ar fi placut sa cred mai mult insa am fost o mica “securista” de cand ma stiu si am investigat eu tot sa aflu adevarul prea de timpuriu. Si despre Mos Craciun si despre Zane. Poate de asta nu mi-a placut sa fiu copil. Ca se dusese magia. Cine stie…

  12. Irinuca

    Copiii mei sunt marisori ( 9 si 6 ani) dar inca ii pacalesc cu ochiul de la spate.Si merge!E drept ca a aparut si reversul medaliei ca-mi arata tot felul de lucruri atunci cand conduc sau sunt cu spatele si-mi raspund amandoi” pai de ce trebuie sa te intorci?Nu vezi nu ochiul de la spate?”

Trackbacks/Pingbacks

  1. “Noi si puii animalelor” | Meseria de parinte - [...] gradinita pentru caini si pisici (cred ca asta e un exemplu potrivit apropo de discutia lansata de Ada…
css.php
Privacy Policy