Cum ştiu dacă mă iubeşte

20 Mar 2010 by

De câteva luni am ocazia să mă întâlnesc cu unele dintre cele mai luminate, inventive şi neliniştite tinere minţi pe care le mai deţine Românica. Aproape săptămânal, mai des la două săptămâni, merg într-o cafenea din centru şi casc gura, fac pe blonda, printre băieţii deştepţi care vin să-şi prezinte proiectele de antreprenoriat. E un exerciţiu fantastic pentru că se discută în acea cafenea despre lucruri care nu vor ajunge imediat pe piaţă, poate pentru că ele nu sunt gata, ori pentru că piaţa încă nu este pregătită. Se vorbeşte despre cloud computing, despre ferme de servere, despre gadget-uri, despre aplicaţii, despre servicii gândite de băieţi deştepţi, ţintite spre alţi băieţi (uneori şi fete) şi aproape toate se bazează pe câteva principii foarte vizibile în toate strategiile lor. Pe nevoia de a-ţi crea o imagine publică, pe conceptul de prietenie, aşa cum a fost el reinventat de facebook, pe escapism, pe fuga din realitatea senzorială, din viaţa aşa cum o ştim, către o a doua viaţă (nu e doar o aluzie întâmplătoare la jocul cu acelaşi nume) care nu va mai semăna cu nimic din ceea ce mai ştim noi, ăştia născuţi şi crescuţi în secolul trecut.

Am ajuns la concluzia amară că trăim într-o societate hedonistă şi alienată. Şi ceea ce li se pregăteşte copiilor noştri nu e deloc vesel. Că internetul ne-a schimbat tuturor viaţa, nu mai e nevoie s-o spunem. Trăim, iubim, creştem copiii, ne căutăm de boli, ne alinăm dorul, ne ţinem jurnalele şi căutăm răspunsuri la întrebări atât de simple (de genul “cum ştiu dacă mă iubeşte?”), ne arătăm lumii cu, prin şi pe internet. Dar facebook şi Twitter ne-au revoluţionat subtil şi pe nesimţite viaţa. Noţiunea de prietenie s-a demonetizat complet. Am peste 200 de oameni care sunt interesaţi de ce spun eu pe twitter – deşi spun rar lucruri, am 259 de prieteni pe Facebook. Zilnic trec pe aici 500 de oameni. Se fac aproape 1000 de oameni şi, dintre aceştia, pe câţi i-am văzut vreodată faţă în faţă? Câţi prieteni reali am? Pot număra pe degete. Trei. Trei, pe care la orice oră din zi şi din noapte i-aş suna, dacă le spun “vino la mine”, nu mă întreabă de ce.

Un amic îmi spune că unul din criteriile după care îşi alege femeile e dacă joacă sau nu Farmville. Mi se pare trist şi frustrant că oameni în toată firea, oameni de care mă lovesc în trafic sau pe care îi întâlnesc în birourile lor somptuoase din multinaţionale, ori de care dau pe la cine ştie ce gale pompoase, s-au însingurat într-atât încât mai degrabă construiesc o plantaţie de kiwi pe nu ştiu ce site sau cumpără peşti exotici virtuali, decât să se ducă la piaţă şi să-şi cumpere 3 Guppy şi doi peşti sanitari.

E ceva în neregulă. Oamenii sunt mai mult imagini alcătuite din pixeli, cuvinte şi dots per inch. Oamenii sunt nefericiţi şi singuri şi îmbătrânesc urât. Oamenii nu se mai întâlnesc pentru că nu au timp, pentru că traficul e îngrozitor, pentru că sunt prea ocupaţi să mai trăiască. Prea ocupaţi cu plantaţia de kiwi, cu acvariul de pe fishtank, cu retweet-urile, cu listele de dorinţe şi site-urile pe care povestesc mai mult despre visele lor de călătorie decât despre călătoriile lor de vis. În vremea asta, studenţii învaţă lozincile cele noi: echipă, comunicare, dezvoltare personală, oportunitate, profit, succes.

Dar ascultaţi-i cum vorbesc. Nu termină cuvintele, frazele lor sunt muşcate, se reped, au un accent îngrozitor, au ticuri verbale ilogice, le e greu să argumenteze, cu toate cursurile lor de dezbateri şi toate olimpiadele comunicării la care au avut oportunitatea să se prezinte în echipe…

Tineri de 21, 25 de ani vorbesc despre dezvoltare personală, citează pagini întregi din doctrine importante, îşi măsoară satisfacţia personală în ultimul gadget pe care îl deţin şi numărul de aplicaţii pe care şi-l pot descărca pentru acel gadget, dar sunt complet dezarmaţi când le vine rândul să ia hotărâri importante privind viaţa lor fără butoane, omul cu care pornesc la drum. Incertitudinile lor sunt înduioşătoare şi, în acelaşi timp, anticipaţia unui strigăt de deznădejde pe care, cu siguranţă, îl vor scăpa înainte să se scurgă epuizaţi sub biroul din spatele căruia supravieţuiesc. Pentru că asta nu e viaţă. Atunci când cauţi pe internet răspunsuri la întrebarea “cum ştiu dacă mă iubeşte”, înseamnă că problema nu e doar de lipsă de informaţie, ci de alienare totală. Ne îndreptăm spre o societate aseptică, asenzorială, alienată.

Cunosc un tânăr de 19 ani a cărui filosofie de viaţă este foarte simplă. Trebuie să trăieşti cât mai intens, cât mai multe experienţe,  să împingi totul la extrem, să muşti din viaţă cu furie, aşa cum muşti din burger. Live life to the Maxx, Pepsi Maxx! Holy Molly, pentru ce atâta grabă, vorba ardeleanului!

Sunt lucruri pe care nu le poţi afla decât într-un singur fel: trăindu-le pe îndelete. Nu în grabă. Nu cu furie. Privind în jur, privindu-te, privindu-ţi perechea. Ascultând, încercând să înţelegi. Ajutând. Punându-i pe alţii înaintea ta. Explicând. Atingând cu mâna, gustând, folosindu-ţi simţurile şi mintea.

21 Comments

  1. ceska777

    Q.E.D.

  2. Io n-am cont pe facebook de unde deduc ca am o problema:D

  3. mamabatranafarabraudelana

    draga mea, maine imolinesc 50 de ani, baiatul meu a implinit de curand 5 ani, si te anpnt cu parere de rau ca si tu imbatranesti… dar o sa ne intalnim cu voi doua sa mancam o prajitura!

    • Am avut foarte clar sentimentul ca imbatranesc atunci cand n-am mai inteles softurile noi, cand n-a mai fost destul sa citesc help-ul de la un program ca sa pricep cum functioneaza sau la ce e bun. Dar nu ma simt batrana desi stiu ca ma paste si asta. Draga mama fara brau de lana, tu inca te joci. Definitiv imbatranim cand incetam sa ne mai jucam. Abia astept prajitura cu voi, va fi prima de cand mi-am inceput dieta! La multi ani si ma bucur ca va cunosc, sunteti o familie cum as vrea sa am si eu.

  4. Savuroase randurile acestea. Savuroase. Mai ales pentru cei care s-au nascut intr-o lume in care se trimiteau, se asteptau, se pierdeau, se pastrau……. scrisori.
    Am sa-mi permit sa dau un al doilea titlu: Moartea timbrului

    • Am pe birou 4 plicuri cu felicitari de Paste. Le am din prima saptamana a lui Martie si nu le-am trimis. De ce? N-am avut timbre si mi-e urat sa merg la Posta. Dar am sa le trimit, merci ca mi-ai amintit.

  5. adelamaria

    Eu mi-am facut de foarte curand cont pe facebook. De ce? Pentru ca am vrut sa vad ce inseamna si la ce foloseste astfel incat atunci cand o sa aiba fiica-mea sa stiu ce si cum e 🙂 Nu-mi place sentimentul ca ma depasesc timpurile; unii dintre parintii nostri sunt depasiti la randul lor de PC/internet, messenger, blog, etc…
    Inteleg ce spui si sunt perfect de acord. Insa voi fi in continuare atenta (atat cat pot) sa fiu cat de cat la curent cu ce mai apare. In limite rezonabile 🙂
    PS. Facebook-ul nu-mi place si nu-l folosesc la nimic. Jocuri n-am jucat niciodata pentru ca mi-e teama de dependenta. Twitter n-am, dar poate imi voi deschide candva – tot ca sa vad ce e si cum e 🙂

    • Problema e ca sunt prea multe. La un moment dat, cand faceam campania pentru mafia mamicilor (abia facuse don Pandele site-ul) am avut foarte clar senzatia de overload. Erau prea multe ferestre deschise si nu mai faceam fata la cantitatea de informatie pe care o primeam. Atunci mi-am dat seama ca e prea mult si trebuie sa iau o pauza.

  6. Minunat articol.
    Dar, in acelasi timp … mai, pai fara internet cum te mai cunoasteam eu pe tine, hm? Asa, la esenta. Nu-mi spune tu mie ca era acelasi lucru sa ne intersectam de doua ori prin cercuri comune, la discutii frumoase si adanci ajungi greu, dupa timp mult … internetul ofera un shortcut bun, in anumite cazuri. Adica aici, la tine, eu gasesc exceptia. Care nu stiu daca ne confirma sau nu regula.
    Caci, altfel, sunt, desigur, perfect de acord cu tine.
    Dar pentru mine internetul e SI un drum prin nori, in loc de avion, catre casa, catre amintiri, catre prieteni.
    🙂

    • Nu zic ca eu nu ma scald in binefacerile internetului, zic doar ca e musai sa pastrezi un echilibru, Alina. Stiu foarte bine ce greu e sa traiesti 75% pe internet pentru ca nu ai incotro. Am trait asa. Eu vorbesc despre oameni care AU incotro dar aleg alftel si irosesc energie si timp pe iluzii. Cat despre mine… Ai fi uimita sa afli ca in realitate eu sunt cu totul altfel decat in scris. Asa mi s-a zis. In realitate sunt rea si dura si neprietenoasa, oamenii se tem de mine, cand apar la capatul coridorului deja dau ochii peste cap:) “Esti singura persoana despre care cand s-a auzit ca se intoarce, toata lumea si-a pus mainile in cap” mi-a spus un coleg bine intentionat. Sigur ca-si pun mainile in cap, pentru ca eu nu am timp si cand vin am de facut treaba, nu-mi place sa ma lalai, ori sistemul e altfel. Si mie imi place sa beau cafea si sa stau la o palavra, dar la mine acasa sau in oras, la o cafenea, nu la birou. Ori asta ma face cam nepotrivita in peisaj si cam antisociala si antipatica. In realitate tac mai mult decat ai putea crede si cand deschid gura, mi-o cam fur, fie pentru ca am tonul nepotrivit (da, nu prea reusesc asta cu tonul, recunosc), fie pentru ca irita faptul ca am deschis gura si tre sa fiu pusa la loc.
      Acum, care sunt eu? Nu poti afla nici tu decat intr-un singur fel.

      • pai exact asta ziceam eu – c-am ars etapele pentru a te cunoaste. nu ma gandeam la atitudine sociala generala si maniere (clar ca oricum sunt diferente intre cum esti cu colegii si cum esti in particular, in intimitate), ci la esenta ta de om. de mama. care transpira din randurile tale si fara sa vrei. asta face citirea lor inca si mai savuroasa, iar pe mine si mai recunoscatoare. internetului si tie, pentru ca ai ales sa te exprimi prin intermediul lui.
        si cand om ajunge sa discutam si face-to-face, stai linistita, pot fi eu expansiva si guraliva pentru amandoua. :):)

  7. mama lui andrei

    problema mea e alta… ziceai ca e ceva in neregula… cu cine?? cu noi sau cu ei? in afara de faptul ca ma simt extrem de baba la discutii din astea…. fostii mei colegi de liceu vor sa mutam forumul pe facebook de exemplu iar eu nu inteleg de ce nu le mai place pe google groups de unde primesc emailuri …
    din ce am vazut eu cred ca noi nu suntem in regula probabil ca asa gandeau/esc si parintii nostrii in relatia cu noi si ce ne preocupa.

    in plus cu atatia prieteni – sau followeri! – oare mai putem ajunge sa zicem despre cineva ca il cunosc ca pe buzunarul meu? – pe vremuri aveam mai putine acum avem “dressing” !!!! A propos stii cine e cel mai bun prieten al meu? masina, stau cu ea in ea si depind de ea mai mult ca de orice fiinta umana…
    ai vazut ca folosim din ce in ce mai multe cuvinte in alte limbi ca sa ne exprimam ?

    o fi (r)(in)(e)volutie?

    • Nu stiu daca e in neregula cu noi, cred ca e in neregula cu ei. E mai simplu sa zici ca nu tu gresesti, ci celalalti. Am inteles ca la adolescenti mai importanta este presiunea grupului decat ce vad acasa, poti tu sa stai si-n cap si sa predici grija fata de aproapele si bunul simt si ne-aruncatul hartiilor pe strada, daca gasca are i-phone, le trebuie musai i-phone. Nu poti decat sa te rogi si sa speri ca vor supravietui si adolescentei. Cred ca Andreea Badran ne poate lamuri cum e cu adolescentii, are doi acasa. Problema nu e ca se dau dupa gasca, problema e ca dupa ce termina cu adolescenta raman tot cu sloganurile din clipurile publicitare si cu mai nimic din ce le-au spus parintii despre lume, daca le-au spus. Eu cred ca aici e buba de fapt. Le mai spun parintii acestor tineri cum sta treaba cu iubitul, cum se umbla prin lume, ce e de pastrat si ce e de lasat, cand sa fugi si cand sa stai, cate compromisuri sa faci si cum sa nu uiti de tine?
      Ma tem ca nu. Si ei raman cu feisbuc si cu tuiter si cu toate formele astea fara fond din care eu personal NU mai inteleg nimic. Despre alte limbi ce sa-ti spun? Intervievez oameni de afaceri care vorbesc romgleza si profesori universitari care spun nimic cate o jumatate de ora, de albesc incercand sa scot 1 minut coerent. Oamenii din business au spre 30 de ani si inca pastreaza exprimarile adolescentine: “e o chestie foarte misto!”, “pentru mine ca om de afaceri e nasol” – zic fara sa clipeasca, pentru ca ei asa vorbesc mereu, nu exista o eticheta de afaceri ci una de business. A, as putea scrie romane pe tema asta, dar cui ii pasa, sunt doar vorbe in vant, vorbe la radio, intra pe o ureche, ies pe alta. Am un soc cand gasesc un om capabil sa vorbeasca romaneste fluent, coerent. Mirel Banica e ultimul pe care mi-l amintesc vorbind bine limba romana.

  8. Draga mea,
    Am prietene foarte bune gasite/facute prin intermediul virtualului. Prietene pe care nu le-am vazut niciodata. Si eu am jucat Farmville. Pana la urma e vorba de alegerea personala a fiecaruia dintre noi, indiferent de varsta. Ai fi uimita cati tineri prefera sa-si petreaca duminica seara la dans.
    Indiferent de varsta, poti alege sa traiesti in fata clculatorului sau poti alege sa-ti traiesti viata reala.

    • Eu nu am nimic cu oamenii care joaca farmville. Nu am nimic cu nimeni. Imi doresc doar sa nu se mute oamenii dragi mie in second life. Pentru ca eu nu i-as putea urma acolo.

  9. Alexandra

    Am mers sa inchid un card si pe monitoarele de la banca vad: “Va asteptam la sediul nostru din Second Life!” Huh? Si parca exista si un mall online! Pentru Irina, oare nu ar fi buna si-o gradinita online? :)) Aud prea des “vorbim pe messenger/ iti trimit un e-mail” decat “ne vedem la o cafea” de la oameni care aparent nu ar avea niciun impediment sa iasa in oras – distanta & co. (dar, stiu si eu, poate mall-ul ala online o avea si cafenea?) E deja distructiv, o buna parte din online, provoaca dependente…Se planteaza pomi virtuali in loc de unii reali, de care avem atata nevoie…Oare cati din cei care ingrijesc caluti in Farmville la 3 dimineata ar fi in stare si de unul real la bunici la tara, macar trei zile? Stiu copii de 12-15 ani care sunt online si la 3 dimineata pe messenger, ii vedeam cand ma incurcam in proiecte in sesiune si trebuia sa lucrez mult…:(

  10. degetica

    hai sa zic eu, ca eu am avut adolesecent uin casa ani de zile, acu s-a mutat.
    El nu e ca ailalti, nu da doi bani pe probleme astea, ii considera niste papagali fierti pe toti cei care nu sunt weekend de weekend pe munte la ski de tura, care merg in cluburi, care se poarta ca astia de la cafeneaua ta, el crede ca astia isi pierd viata si ca n-au nimic in cap/suflet.

    Adolecneta si tineretea imbraca asadar un milion de extreme si nu le vom da de capat niciodata:)

    Sunt la fel de egocentristi toti tinerii, sau ma rog, aproape toti. Indiferent de preocupari.

    Chestia sa avem rabdare cu ei….sau daca nu ne plac, ignore, sa ii lasam si sa incercam sa nu plangem cand ne gandim in ce lume cresc copilasii nostri inca mici.

  11. ruxij

    Interesanta poveste.Stiam ca te duceai la intalnirile lor…mi se pare ca e vorba despre OpenCoffee…parca.Nu mai stiu.Am vrut si eu la un moment dat sa ma duc la intalnirile lor, mai ales ca majoritatea celor de acolo au fost colegi de facultate cu mine, si am si eu un master in cloud computing si unu in data mining.Din pacate intalnirile sunt la ore inaccesibile pt mine.Mi-ar fi de folos sa mai tin legatura cu domeniul asta, ca la job parca mi se atrofiaza creierul pe zi ce trece din cauza minunatelor tehnologii pe care le folosesc.
    Asta fuse o paranteza.Cat desper subiect, asa e Ada 😉 Eu mi-am dat seama de asta tarziu, chiar dupa ce am divortat, mi-am facut o analiza a vietii si a modificarilor aparute din cauza profesiei si a celor cu care interactionez zi de zi si realizand ca traiesc si eu in mediul descris de tine, mi-a ramas un gust amar 😀 Odata am indraznit sa atac probleme astea cu cineva, si am ramas surprinsa sa vad ca am fost considerata usor demodata ca gandesc asa cum scrii tu acum.In fine…eu raman la parerea mea si sunt de acord cu tine.
    Ce e mai trist pt mine e ca mi se pare ca softistii si computeristii astia sunt asa de imaturi si de rasfatati….incat mi se pare ca am sanse limitate sa intalnesc o persoana sanatoasa printre ei 😀

  12. Anca

    Buna

    Sunt softist si vreau nu vreau traiesc mare parte din zi cu nasul in calculator. Vad la mine si la cei din bransa intre care sunt un fel de izolare, de alienare. Mi-am facut cont pe facebook doar atunci cand a trebuit sa includem in proiectele noaste pluginuri de facebook si mi-a fost jena ca eram singura care nici nu stia cu ce se mananca asta.
    Ca orice meserie pe care o faci cu drag, te formeaza, isi pune amprenta. Cand eram singura tot pe net am cautat – era un mediu pe care il cunosteam – dar uite ca mi-am gasit pe cineva care nu e mai mult decat un utilizator. Cine stie, poate voiam un soi de echilibru.
    Cred ca pana la urma despre asta e vorba, despre echilibru. Nu stiu ce o sa le spun copiilor mei si cum o sa-i educ, dar desi imi place ceea ce fac, o sa incerc sa-i conving sa nu ia drumul meu. E o lume frumoasa, dar “fura” mult prea mult din tine.

  13. Dahnah

    “Oamenii sunt nefericiţi şi singuri şi îmbătrânesc urât” … uof, adevarat graiesti tu!… si egoisti, sau poate tocmai de aia imbatranesc urat, ca nu vad lumea din afara borcanului, ci numai din interior.

    M-am simtit si eu “studentul” ala de care vorbeai, desi am terminat acum 5 ani facultatea. Right again! (dah, is si eu de aia care nush cum domle’ trebuie sa folosesc limbi straine ca sa ma exprim, e jale!) Tineri imbibati de clisee, “been there, done that!”

    Cum sa invatam noi oare copilasii astia sa nu fie parte din tot?

css.php Privacy Policy