… dar vocea nu ți-am uitat-o niciodată
Eram în parc cu Lia și ca să-mi mai omor timpul în care ea se uita cuminte la porumbei, vorbeam cu soacra-mea la telefon. Mă sunase acasă pe la 16.00, când eu nu eram. Vorbise cu bona. De obicei nu prea sună pe fix, mă sună pe mobil, e drept că de când am două numere pe cel de la serviciu răspund mai rar. În fața mea, un cuplu cu un băiețel mititel în brațe. Ne-am încrucișat preț de câteva secunde pe o alee, apoi, după a treia roată prin parc, încă o dată. Încă vorbeam la telefon, când el m-a oprit din drum.
– Mă scuzați. Ada?
Am făcut semn că da, și m-am oprit, cerându-mi scuze prin semne că nu pot închide telefonul, soacrei nu-i spui “hai te pup, pa pa, te sun eu că trebuie să semnez un autograf”. Am rămas așa vreo câteva zeci de secunde și pentru că deja nu mai era amuzant i-am spus până la urmă Mamei Lui “M-am întâlnit cu cineva, îmi cer scuze”. Am închis, deci, telefonul și m-am uitat lung la cel ce mă oprise.
– Sunt Petru.
– Petru…?
Care Petru, de unde să-l iau, trăsăturile nu-mi spuneau nimic, eram într-o ceață totală. Și-apoi, Petru a început să cânte.
– Zbor, dor aripile, mă dor…
OMFG.
– E incredibil, zice Petru, aseară chiar am cântat cântecul ăsta și te-am pomenit, bine că ne-am întâlnit, că niciodată n-am înțeles strofa-ntâia.
Strofa-ntâia.
Aveam 15 ani și scriam versuri. Cine nu scrie versuri la 15 ani, mâna sus. Să reluăm. Aveam 15 sau 16 ani și scriam versuri, învățasem să cânt la chitară un caiet întreg de cântece de munte, eram în perioada mea de tricou negru și jeans și pletele pe față, azi cred că i-ar zice emo, dar era un emo foarte curat, că pe vremea mea creionul dermatograf nu era chiar așa un fleac, să mă fi văzut mama neagră pe la ochi … n-ajungeam la poartă. Dar pentru epoca aia (1991, nici nu exista MTV pe telecomandă) eram emo. Adică citisem Cioran și ajunsesem la concluzia că viața e tristă și deznădăjdea e singurul sentiment real, de unde și versurile mele, pe care dacă Bacovia le-ar fi citit și-ar fi lăsat venele lungi.
Am rupt-o repede cu poezia când m-am prins că atâta Nichita Stănescu înghițisem pe nemestecate, încât într-o zi am scris pe o hârtie un haiku pe care i l-am arătat prietenei mele rockerițe și ea a râs și a zis ăsta e Nichita eu am zis ba nu, eu le-am scris, ea a zis ești nebună și atunci am hotărât ca n-are sens să mai scriu și eu versuri de vreme ce a existat Nichita. (Ok, între timp am aflat că Nichita, Beatles și alți monștri sacri pentru vârsta aceea aveau și alte surse de inspirație și că simțul lor enorm și văzul monstruos proveneau din stimulente la care eu la 15 ani nu aveam acces; să zicem că acum am un ochi mai critic). Dar înainte să mă las de poezie apucasem să scriu un cântec (!) pe care gașca mea de chitariști s-a simțit obligată (claaar) să-l învețe, să-l scrie în caiet (ceea ce, iată, e echivalentul nemuririi) de unde a fost trecut mai departe generațiilor mai tinere (pentru că Petru era mai mic decât noi). E drept că era probabil o succesiune de acorduri minore ușor de reținut, pentru ca melodia să fie tristă (azi i-ar zice emo) așa cum se cuvenea la 15-16 ani. A trecut o săptămână de când l-am întâlnit pe Petru și tot nu-mi aduc aminte Strofa întâia.
Refren
– Te-am auzit vorbind la telefon și am știut că ești tu. Te-ai mai schimbat la față (eh) dar vocea… vocea nu ți-am uitat-o niciodată.
Ce-ncântare pentru urechile mele. Ezitând între modestie și înroșirea obrajilor (nu-s în stare să mint, imediat mă fac stacojie), am surâs cât de frumos am putut. Petru s-a întors spre soția lui și a început să-i povestească despre vocea mea, aparent de neuitat.
Strofa a doua
– Și, mai cânți la chitară?
– Nu, n-am mai pus mâna pe chitară de nu știu când.
– Foarte rău faci! E păcat! Cântai extraordinar. Tu știi ce mișto cânta! s-a întors el spre nevastă-sa.
– Bărbatu-meu e mult mai bun decât mine. Are două electrice și o acustică și cântă mult Floyd și Santana, e grozav.
– Nici nu mă mir, mi se pare normal ca tu să te fi măritat cu un tip care cântă bine la chitară. Pun pariu că e un adevărat.
– Da, e, poate ne mai vedem și ți-l prezint.
Încă vreo zece minute am aflat că vechea gașcă de chitariști încă se mai întâlnește câteodată și că exact ieri, la botezul micului Dinu, Petru și-a luat la el caietul și a cântat UNICUL cântec pe care l-am compus eu, cu o jumătate de viață și ceva în urmă, chiar dacă nu-i înțelege strofa întâia.
Ce lupă interesantă e adolescența, ce tușe delicate pune asupra lumii… Să nu mă-nțelegeți greșit, m-a măgulit foarte tare impresia pe care i-am lăsat-o lui Petru. Dar adevărul e că am fost o folkistă mediocră, am cântat “Andrii Popa” și “Ochi-s verzi, zăpada-i albă” până prin facultate, când n-am mai mers pe munte și am dat de adevărații chitariști din club A și de pe terasa de la Argentin. Cât despre vocea mea, pe care Petru n-a uitat-o niciodată…
– Și chiar nu mai cânți? Deloc, deloc?
– Ba da, cânt zilnic. Cântece de leagăn.
Refren 2
Mi-e rușine de mor, dar nu mai știu nici versurile, nici acordurile. Dacă aveți un caiet cu cântece și în el e unul despre zbor cu aripi fragile, să știți că e al meu. Poate îmi fotografiați și mie pagina, s-o pun în ramă. Șanse să mă mai întâlnesc cu Petru cine știe dacă sunt…
Oricum, Petru, dacă ajungi ȘI pe aici, mulțumesc că nu m-ai uitat, mi-a făcut plăcere să mi-aduc aminte de liceu și m-am bucurat să aflu că acel cântec e trecut măcar într-un caiet de folkist.
PS: Ești fratele Ruxandrei, nu-i așa? 🙂
in seara asta am fost la Argentin :))
Wow, si voi mergeati in Argentin in facultate? Cand ne-am intalnit anu asta prima oara ca sa ne cunoastem intre noi, bobocii de anul I, tot in Argentin ne-am intalnit:))
Nu stiu daca e acelasi Argentin, eu ma refer la cel de vis a vis de club A.
a ramas acelasi argentin :))
🙂 tat ii talentata mamica asta…
Felicitari!
Nepretuita intamplare si delicios povestita.
🙂
mai trec pe-aici, ca zici frumos…
pacat ca nu ai retinut ceva date de contact despre Petru. asemenea intimplari sunt o binecuvintare. macar pentru emotia aducerii aminte. parca a inceput sa imi sune Ripa in urechi citind aici. si oricum sunau mai bine melodiile sus pe munte decit in bucuresti.