De-aia! sau Despre diferențe
Faceți diferențe între copii?
Sigur, instinctiv veți spune că nu, apoi veți gândi că totuși poate da, dar nu este politically correct să recunoaștem cu voce tare că facem diferențe între copii.
Între frații mei vitregi, eu sunt mijlocia.
Întotdeauna, Sorin era mai mare și de-aia.
De-aia avea mai multe drepturi (sau cel puțin așa mi se părea mie), de-aia avea camera lui, de-aia nu trebuia supărat, de-aia mi-era – recunosc – frică de el.
Nici cu Ana n-a fost mai bine. Până în ziua de azi, ea e mai mică, și de-aia.
De-aia a avut mai mult timp la dispoziție să învețe (the hard way) diverse chestii, de-aia i s-au trecut cu vederea diverse, de-aia eu trebuia să înțeleg și să protejez și să ajut și să fiu acolo.
Acum Irina e mai mare.
De-aia Irina are camera ei. De-aia are și responsabilități. De-aia mă aștept să înțeleagă diverse momente și circumstanțe.
Lia e mai mică.
De-aia ea nu pune masa, de-aia trebuie să stăm uneori la leagănele pentru copii mici, de-aia trebuie să-i rămână și ei lapte, de-aia ea doarme cu noi în dormitor.
Eu fac diferențe între copiii mei. Pentru că sunt diferiți și au nevoi diferite. Pentru că vârstele lor presupun activități diferite și moduri de abordare diferite. Încerc însă să nu fiu nedreaptă.
Dar pe Lia n-o cerți, spune Irina.
Lia nu pricepe c-o cerți, de ce aș certa-o… Taci cu mama și învață cum se-mbrobodesc ăștia micii, că-ți va folosi mai încolo.
Da, n-o cert și sigur, o port în brațe mai mult decât pe Irina. Onest vorbind, Irina e aproape cât mine, nici o șansă să o mai duc pe umeri. Încă pot s-o ridic în brațe și s-o învârtesc sau să o mut de colo-colo, dar nu mai mult. Nu uit însă să le mângâi pe amândouă, când una primește ceva și cealaltă primește altceva. Desigur, uneori ce aduc pentru Lia ajunge la Irina și invers. Mă străduiesc să nu fiu permanent inegală. Să am timp cu amândouă. Să o duc și pe Lia în parc, să o scot și pe Irina în lume. Să nu-i lipsească nimic esențial nici uneia dintre ele. Să zâmbească amândouă.
Bucuria mea cea mai mare de zilele astea, când am ieșit cu amândouă în parcul de vis-a-vis de blocul nostru, a fost să constat că Irina e bună și răbdătoare. Deși sunt șase ani între ele, deși Irina e mai mare și Lia e mai mică, Irina se joacă și cu surioara ei. O dă în leagăn, se ține după ea, a învățat-o să treacă prin tuburi, o apără de copiii mai mari, o susține. Asta n-o împiedică să constate că pe Lia o pup mai mult, pe Lia o iau mai des în brațe, Lia în sus și Lia în jos…
Voi faceți diferențe între copii?
Related Posts
Tags
Share This
Niciodată. Același pampers, același calculator!! :))))
ewwww…. folosite?
Cand eram eu mica (cam vreo 4 ani) tin minte ca erau ierni aspre si dormeam frecvent cu sora mea, mai mica cu 2 ani decat mine, in pat cu parintii. Pe cand ea incapea intre ei, eu eram expediata sa dorm la capatul celalalt al patului, la picioarele lor. Tin minte ca pe ea o gadilau, o faceau sa rada, se jucau cu ea, iar eu asistam la toate acestea, nebagata in seama, de la picioarele lor. Pana cand am suspinat cu amaraciune “pe mine nu ma iubeste nimeni” si am plans cu suspine. Abia atunci au realizat ce fac… Acum, dupa 24 de ani, inca imi vine sa plang cand ma gandesc la scena asta, pe care mi-o amintesc perfect. Una din multele diferente dintre noi. Poate de aceea am fost cruda cu sora mea, pana spre adolescenta, ea era mereu cea mica, dragalasa, blonda-ca-paiul, slabuta si bolnavicioasa, iar parintii mei, abrutizati de munca sau alte patimi, nu au avut tactul necesar sa ne explice, sa ne iubeasca si sa aiba timp de amandoua.
Acum am un baietel de 2 ani si jumatate si sper din tot sufletul sa nu-l expediez la picioare cand o sa aiba un fratior sau o surioara.
Ramona, noi avem jocul asta cu lingurile, de cand era iri mica. Laur e polonicul, eu sunt lingura mare, ea e lingurita mica, acum avem si lingurita de miere, si cand stam impreuna in pat, ele sunt mereu mereu amandoua la mijloc sau fiecare in bratele unuia dintre noi. Inteleg ce e in sufletul tau desi n-am trecut prin asa scene. Dar acum esti mare si stii cum se spune, suntem liberi sa condamnam greselile parintilor, dar nu suntem condamnati sa le repetam.
Fac diferenta intre ei, normal.
Unul are aproape 9 ani si are de invatat sa scoata idei din texte si sa rezolve ecuatii cu o necunoscuta (chiar daca nu stie ca as se cheama ce face el), cealalta are 1 an jumate si are de invatat sa faca cuvinte din silabele pe care le stie.
Amandoi trebuie sa invete sa fie independenti, dar pentru unul asta inseamna sa isi faca temele singur iar pentru cealalta sa invete sa foloseasca olita.
Cum ar fi sa ii duc celui mare o carte de carton cu cate o imagine pe pagina si celei mici un puzzle de 50-60 de piese?
Sau cum ar fi sa ma duc intre baietii lui cand se joaca in parc si sa-l iau in brate si sa-l pupacesc? (groaznic)
Sau sa-i spun Anei sa incalzeasca laptele? (dezastru)
Gândul că dacă într-o zi aş avea mai mult de un copil şi inima mea nu i-ar iubi egal, mi-a dat un frison şi-o amărăciune şi-o frică, soră cu moartea. Mă gândeam înainte de toate, cum se vede din spatele ochişorilor unui copil mai mic sau mai mare ca vârstă, diferenţa pe care o face mama sau tata între fraţi. Indiferent în ce constă ea.
Eu sunt cea mai mică dintre fraţi. La mine ajungeau cele mai cele, lucruri. Eu beam suc proaspăt de portocale, cumpărate pe sub mână în anii 80, iar ei mâncam pulpa stoarsă cu mai mult sau mai puţin suc în ea. Şi tot aşa.
Şi eu fac diferenţe între ei, cu tot cu frisonul meu interior. Mai ales când era fetiţa mică, băieţelul se repezea să o pupe, uita să se spele pe mâini când venea de afară şi se repezea la ea s-o drăgălească cu mâinile murdare…Răcit fiind, venea lângă ea, strănutând şi plin de muci…la început îi explicam duios că e mică şi nu avem voie să-i dăm deocamdată medicamente şi dacă se îmbolnăveşte, ce facem cu ea? Uite, noi toţi trebuie să o ocrotim, nu ne apropiem aşa de tare de guriţa ei, mai ales când suntem răciţi, bla, bla.
Aiurea!
Până într-o zi cînd dragul de el, n-a mai răbdat şi mi-a zis cu năduf şi cu lacrimi în ochi: “Mai bine, mă năşteai pe mine al doilea! Cu ea vorbeşti ni-ni-ni, na-na-na şi cu mine, Luca nu te-ai spălat pe mâini, Luca nu te apropia aşa de tare de ea!” NU vrei să ştii ce-am simţit.
Iar azi îmi reproşază, aşa cum şi ţie îţi spune Irina, că pe ea de ce nu o cert?
Mă simt de multe ori vinovată că nu fac destule eforturi să fiu mai atentă la ei amândoi şi să-i cruţ, din punctul ăsta de vedere.
Altfel, Luca pe ea o iubeşte cel mai mult, de ea se simte cel mai legat afectiv, e bun cu ea şi generos, o ocroteşte cum poate, se joacă cu ea, o hrăneşte, o îmbracă atunci când eu nu reuşesc să o stăpânesc, o dă în leagăn în parc, vine de la bunici cu câte o fărâmă de prăjitură într-un şerveţel, păstrată pentru surioara lui…e o minune de băieţel!
Hai, că mă ia plânsul ăla cu sughiţuri!
Vai ce frumos ai scris, Liv, mi-au dat lacrimile. Si baietelul meu sufera ca nu e singur uneori, dar nu pentru ca nu ar vrea sa o aiba pe sora lui, ci pentru ca ma vrea pe mine doar pentru el. E tare greu pentru ei sa ne imparta. Si nu pot decat sa ii explic ca il inteleg si sa-l mai scot la o prajitura uneori doar noi doi. Asa cum si cu ea am momentele de “noi doua”.
De asta mi-a fost intotdeauna frica, de sentimentul lui ca nu e iubit la fel de mult ca sora lui mai mica, dar cel putin deocamdata, e convins ca il iubesc cel mai mult pe lume. El e cel mai iubit baietel si surioara lui, cea mai iubita fetita.
E bine sa facem diferente intre ei pentru ca sunt diferiti si au nevoi si placeri diferite, dar cand vine vorba de pupici si timp impreuna doar pentru unul, pe rand, lucrurile se complica.
Diferențele astea le fac și eu, cum altfel?…
Dar tot nu pot să nu iau asupră-mi tristețea din unele momente a fetiței mele mai mari care da, știe că acum suntem mai mulți și că iubirea e și ea mai multă în familia noastră, dar timpul… acela nu se înmulțește, acela se împarte. Și Una mea simte că timpul nu mai e tot al ei.
Încercăm să ne bucurăm de timpul acela, cât e, și să-i arăt că acum sunt atâtea alte lucruri grozave pe care ea le poate face numai ea, nu și fratele mai mic.
Eu am fost cea mica si bineinteles cea favorizata. Ceea ce doream eu eram lege, in plus, mi s-a spus intotdeauna ca sunt “cea mai frumoasa”, “cea mai desteapta”, “cea mai cuminte” etc. Se faceau diferente enorme intre mine si sora mea. Ceea ce vreau eu sa spun, este ca diferentele astea pot sa ii afecteze pe amandoi. In liceu, la fiecare prostie pe care o faceam, cand eram certata, gandul meu era: “Ei, vedeti ca nu sunt asa perfecta?” Si am ajuns sa fac o multime de alegeri tampite in viata ca sa demonstrez ca nu sunt mai buna. Pentru ca am iubit-o f mult pe sora mea si ma dureau enorm diferentele care se faceau intre noi. Mai mult, si relatia cu sora mea e dezastruoasa acum, cumva nu m-a iertat niciodata ca am avut o copilarie si o adolescenta mai fericita.
Eh…prin asta trec si eu acum, fata mea ‘mare’ are 3 ani si fratele ei 10luni. Cum spunea Andru problema mea e ca timpul nu se inmulteste cu 2, cel mai rau e seara cand ea vine de la gradinita si ar vrea sa petreaca timp cu mine, insa e pe langa noi si plangaciosul de frate mai mic ce nu ne lasa in pace. De multe ori vad in ochii ei regretul ca nu pot fi doar a ei in momentele alea, in fiecare zi ma apuca vina si imi spun ca trebuie sa ii acord mai mult timp ei. Mi se pare ca nu e destul w/endul, ei ii lipsesc acele doua-trei ore pe seara cand ii spun ca nu pot sa ma joc pt ca il hranesc/schimb/tin in brate pe fratele ei.
Si da, simt ca fac diferenta, pe cel mic il iubesc ca pe un bebelus, el nu poate gresi, lui ii e permis sa ma tina treaza/ sa ma cocoseze de cat brate cere/ sa fara mizerie cand mananca. De multe ori uit ca si ea e mica si astept prea mult de la ea, sa fie intelegatoare si sa accepte cu usurinta ca acum trebuie sa ma imparta.
Of, acesta este unul dintre motivele pentru care imi este frica sa fac al doilea copil…
Ai mei au 6 ani si 3 ani jumate. Si mie mi se pare foarte frumos, uneori impresionant cum se coalizeaza ei doi. Pot fi gelosi, pot observa uneori ca pe celalalt il pupi mai des, dar daca se intampla sa-l certi pe unul, vine repede si celalalt, de ce il certi pe fratiorul / surioara mea? Problema nu e fata de frate direct, e fata de parinte si impartialitatea lui sau cata iubire ofera sau pare sa ofere si cui. Greu…
Eu si fratele meu mai mare, aveam, acum aproximativ 25 de ani,fiecare cate o papusa. Daaa, el, baiat fiind, si-a adorat papusica imbracata in costumas albastru, la fel de mult cum eu nu ma dezlipeam de sora ei identica, imbracata in rosu. Papusile acelea erau ca o anexa a noastra, mancam cu ele, ne jucam, faceam baie, adormeam cu ele. Le primisem, amandoi, de la mama. Nu erau mai mari de o palma de adult, nu isi miscau ochii, nu scoateau sunete si nici nu povesteau. Dar in universul nostru de copii, erau prietenii care ne protejau si ne fereau de ‘baba-cloanta’, ‘bau-bau’ sau mai stiu eu ce fantasmagorie, atunci cand mama/tata nu erau langa noi.
In fiecare seara, mama ne aranja patul, ne umfla pernele, ne deschidea pick-up-ul pentru o noua poveste, si ne astepta sa petrecem impreuna cu ea ultimele clipe ale serii, imediat dupa ce se termina “no zaiet pagadi’ la bulgari :). Se aseza intre noi pregatindu-si degetele pentru multe si calde dezmierdari. Iar tata ne saruta de noapte buna, atunci cand discul cu ‘Familia Chit-Chit’ trebuia intors.
Imi amintesc cum nu intelegeam de ce ajunge tata atat de tarziu acasa, cat de mult ne doream sa se joace putin mai mult cu noi… dar cat de fericiti ne culcam atunci cand primeam de la el acel pupic, ca prin somn. Stiam ca e totul bine, pentru ca e el acasa.
Ma rusinez acum, cand stiu clar ca mama nu merita sa ma cert cu ea si sa nu-i vorbesc uneori zile intregi pentru ca nu ma lasa sa ies in disco, pe cand fratele meu, mai mare cu 2 ani, se intorcea cand dorea, chiar si la 2 dimineata. Ma intristez cand imi amintesc cat de dur il judecam pe tata atunci cand ii tinea partea mamei, a fratelui pentru orice alta prostie… caci eu eram ‘fata lui’, de ce nu ma intelegea?!?
Suntem 2 frati ce am avut pasiuni diferite, colectii de carti diferite, stiluri de muzica diferite, neintelegeri cu parintii, zburdalnicii si nevroze de adolescenti diferite. Drumuri in viata diferite…acum locuim in tari diferite. Dar am avut aceiasi parinti intelegatori si atenti, care treceau peste oboseala stransa intr-o zi ‘de adult’,fiind intotdeauna de veghe la capul nostru, culegand din stele cele mai frumoase vise pentru noi.
Mi-as dori sa pot avea macar 10% din puterea lor, atunci cand va veni, evident, momentul cand Cosmin se va uita la mine, inlacrimat, neintelegand de ce nu mai am timp sa il ascult, sa-l tin la piept, sa ma joc mai mult cu el.
Sigur, fiecare varsta a copilului are nevoi multe si variate, una ramanand comuna: cea de atentie. Sa inveti sa jonglezi cu rabdarea, cu devotamentul, cu seriozitatea, cu dragostea impartita, cu vorbele potrivite la momentul potivit, cu alinarea ce TREBUIE neaparat sa vina atunci cand simti ca puiul tau are sufletul rupt in bucati marunte…sa stii sa parezi reprosuri, priviri acuzatoare si sa incerci sa calmezi furtuni…da, asta e provocarea ce o asteapta pe fiecare mama.
Nu mai am papusica acea cu hainuta rosie. Avea parul castaniu, ondulat, era bondocuta si avea un frate geaman. I-as fi daruit-o lui Cosmin la prima lui aniversare. Pentru ca si el sa o daruiasca, la randul lui, fratiorului/surioarei lui, atunci cand ar fi hotarat ca e momentul…
Eu am fost sora mai mare, cu 5 ani, si mai mult de atat, fratele meu, nascut in 89, inainte de marile schimbari.
Nu spun ca inainte de 89 ar fi fost foarte dulce viata, dar acel an a venit cu multe framantari, de toate felurile. Cu parinti “concediati” la aproape 40 de ani, cu multe zbateri si munca enorma pentru a asigura, in primul rand copiiilor, un trai decent, si cu un frate mai mic, lasat pe umerii mei, sa-i port de grija destul de mult.
Nu am fost saraci, dar aveam lipsuri, iar responsabilitatile mele erau mult peste masura puterilor.
Nu ca as fi fost un caz izolat, in familiile cu multi copii, este deja o regula ca cei mai mari sa aibe grija de ceilalti. Nu ca ar muri cineva sau ar iesi defect major, dar este ceva cam mult pentru umerii unui copil, mai ales daca pe partea cealalta este “handicapat” cu chestii de genul “el este mai mic, trebuie sa-l intelegem; lui trebuie sa-i pastram x; nu strica hainutele ca sa le foloseasca si el; etc”, si cu niste parinti destul de … reci.
A trecut! Acum sper sa fiu eu cat pot de calda si de prezenta, pentru copiii mei.
Am realizat ca majoritatea deciziilor, cu impact asupra familiei, pe care le-am luat in viitorul mai indepartat sau mai apropiat, au fost inclinate spre a fi cat mai mult timp alaturi de copiii mei, poate chiar si cu pretul unei situatii economice mai subtiri. Recunosc ca nu e in totalitate numai pt ei, e si pt mine, pt a fi eu impacata. Si imi asum riscul ca ei sa considere, peste ani, ca nu am procedat bine 🙂
Diferente intre copiii mei: le evit cu disperare! sau mai corect spus, evit ca ei sa simta ca le fac.
Si clar votez pt mai mult de un copil in familie. Indiferent cate divergente ar fi, partile bune mi se pare ca dau mult pe plus.