De când ne-a părăsit Lenuţa…

25 Oct 2006 by

A trecut aproape o lună de la ultima poveste cu Irina. N-am mai scris şi acum încerc să recuperez ceea ce aş putea pierde, din lipsă de timp şi uneori de oboseală, din prea multă grabă sau din cauză că 3-4 ore de somn pe noapte nu sunt suficiente nimănui.

Am petrecut o săptămână singure, doar noi două, bona cea nouă şi domnul Mitz. Tati a fost în spital şi în lipsa lui a trebuit să inventez o poveste care să-i justifice absenţa. Nu puteam să-i povestesc despre spital, ştia doar că pe tati îl durea burtica şi a mers la doctor, să se facă bine. Uneori, cocoţată pe masa de înfăşat, îşi punea mâna mică în capul pieptului şi zicea:

– Tati! Au! Î-hîîî….
Nu m-a întrebat niciodată, pe parcursul celor 7 zile unde e tata. Dimineaţa, pe când se spăla pe dinţi, se uita să vadă dacă periuţa de dinţi a tatei e la locul ei. Nu era. Atunci arăta cu degetul spre locul ei obişnuit din paharul de pe policioară şi întreba unde e. Periuţa.
– Tati?
– Periuţa tatei e cu tata şi tati e puţin plecat dar se întoarce şi o să aducă şi periuţa cu el.
În acea săptămână a început să se trezească noaptea. În prima seara o dată, apoi de două ori, apoi din 3 în 3 ore. Nu voia nimic. O mângâiam pe frunte şi se culca înapoi. Acum când scriu Irina se trezeşte de 8-9 ori pe noapte, uneori din 20 în 20 de minute, cum e mai rău adică, pentru că apuc să adorm, să mă scufund în somn, să-mi amorţească gândurile şi când să încep să mă odihnesc, mă trezesc cu o mână mică pe obraz. Fantomiţa noastră circulă nestingherită în sacu-i de dormit… Se aude întâi clanţa apoi câşiva paşi târşâiţi şi un glăscior din ce în ce mai puternic începe să strige: “Mama? Tata? Mau? Adaaa? Vaaaaauuuuuu”. O luăm cu noi în pat, stă 3 minute, apoi se ridică şi vrea să coboare, iar o ducem în camera ei, iar aţipim, iar ne trezeşte… Şi tot aşa preţ de câteva ceasuri, de pe la 3 până pe la 6 când cade răpusă iar noi ne dăm seama că acum e degeaba…

Şi câte n-am încercat. De la ignorare totală până la argumentare pe ton răstit, de la “mămico, te rog frumos, e noapte, e târziu, trebuie să dormi” până la “mişcă-te în pat şi să nu mai îndrăzneşti să te dai jos că o iei!”. Nu ştiu ce o sperie, dacă o sperie ceva, cert e că râde dezarmant de fiecare dată când deschidem ochii şi ea e foarte foarte aproape de nasul nostru.

Dar într-o lună fata a crescut. Vorbim la telefon.

– Alo, Irina?
– Ao!!
– Ce mai faci?
– Nani!
– Cum nani, mămico, la ora asta? e prea devreme… Ia spune-mi, ai păpat?
– Daaaa!
– Tot?
– Tottottot!
– Şi a fost bun?
– Bunbuuuun!
– Bine, mămico, hai că vorbim acasă, te pupă mama, pa!
– Paaaa! Byeeee!
Acum spune cuvinte noi: bobugan (tobogan), ao!(telefon), teai (ceai) coccoc (cioc-cioc) cuc (suc)popotei (roboţei) Noiiii (Noddy) mân (măr). Mau a devenit miau, cu accent pe i.

In clipele de exasperare când nu mai poţi de oboseală trage un zâmbet şi uităm de tot şi toate.

După o săptămână de absenţă de acasă, tatăl Irinei e personajul principal, favoritul, cel pe care Irina îl strigă cel mai des şi cel din mâna căruia mănâncă mai cu drag. Ei doi împreună beau uneori “teai” cu “paiu”, asta dacă domniţa nu-şi spală mânuţele direct în cana tatei. Ei doi împreună ronţăie câte un măr pe care Irina îl ţine cu ambele mâini şi i-l întinde, ca pe un vas preţios din care el trebuie să soarbă. Ei doi împreună se dau cu maşinuţele prin parc. Ei doi împreună se uită în vitrină după tricicletele de copii mai mari, cele fără tăviţă, mai colorate şi mai frumoase, cu oglinzi retrovizoare şi claxon adevărat. Ei doi împreună se dau cu scările rulante la Favorit. Ei doi împreună stau şi-şi pun câte un deget pe nas unul altuia şi zic “ding”, în toiul nopţii.

Dar avem o problemă. De când ne-a părăsit Lenuţa, minunata Nanny pentru care încă mai suferim, Irina nu prea mai doarme noaptea şi când bona cea nouă intră pe uşă, fuge şi mi se aruncă în braţe. Sunt sigură că bona nouă nu îi face rău. E doar o femeie mai în vârstă decât Nanny, mai tăcută, mai serioasă, mai puţin glumeaţă, mai calmă. De Nanny Irina întreabă încă. Şi de Ali, fetiţa ei şi de “Vauii” soţul lui Nanny. Azi Irina a vrut să-i vorbească. Pentru că îi era greu să-i spună pe nume şi pentru că era prea mică în august când a văzut-o ultima oară pe Nanny, Irina se referă la ea ca la “mamaia”. Eram într-un autobuz aglomerat şi ţineam mobilul în mână. Irina din cărucior se uita în sus şi întindea mânuţa spre telefon.

– Ao!?
– Cu cine vrei să vorbeşti, mămico?
– Mamaia.

Era tristă. Cum să-i explic că pe Mamaia n-o s-o mai vadă niciodată? Ştiu că toate bonele le spun mamelor că iubesc copiii pe care sunt plătite să-i îngrijească. Eu am vrut să cred, mai ales că Irina o plăcea, se bucura când o vedea, alerga la uşă să o întâmpine. Nanny era veselă şi luminoasă, o lua în braţe şi o gâdila, o învârtea prin aer, o ducea la “apa maie” şi îi cumpăra agrafe de cinci mii… Nanny a iubit-o pe Irina dar nu destul cât să nu ajungem în situaţia din după-masa asta, când Irina, tristă, ar fi vrut să-i dea un telefon. Şi peste câteva ore, când cheia se va auzi în uşă şi bona cea nouă va inta în hol, Irina iar va fugi şi mi se va arunca în braţe, strigând mamimamimami.
– Nu te mai gândi, îmi spune Valu. Sunt oameni care intră în viaţa ta, te însoţesc o bucată de drum şi apoi pleacă.

Aş vrea să-i pot spune şi Irinei lucrul ăsta. Din păcate tot ce pot să-i spun este că Ali e acasă la ea, cu mămica ei şi Vali e cu Ali şi cu mămica ei. Şi că nu, Ali si Vali şi Nanny nu mai vin pe la noi. Nici azi, nici mâine, probabil niciodată.

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Mariana

    Ce draguta e fetita ta… Lasa nu-ti face griji, o sa uite de Nanny si o sa isi gaseasca alti prieteni…

css.php Privacy Policy