De ce facem copii

1 Dec 2009 by

Cristina, eu nu cred că oamenii fac copii spre mântuirea sufletului şi asta cu legea firii e un argument din ce în ce mai palid pentru contemporanii noştri. Viaţa aşa cum o vezi tu e într-adevăr  tristă şi lipsită de speranţă. Dacă stai să te gândeşti la încălzirea globală, la plăgile care ne bântuie, la 2012, la ticăloşia băncilor şi a guvernanţilor, la cât de porci sunt bărbaţii şi cât de vipere sunt femeile, da, nu mai facem copii clar. La ce bun. Costă, sunt gălăgioşi, te seacă de resurse, îţi toacă nervii şi te îmbolnăvesc, la propriu. La ce bun să-i faci într-o lume atât de haină? Ai dreptate, teoretic îi condamni la bătrâneţe decrepită, în cazul în care mai ajung la senectute, pentru că ştim bine, la ce prostii ne bagă ăştia pe gât, clar nu mai trăim cât străbunica din Apuseni.

Nu ştiu de ce fac oamenii copii în general, ştiu de ce am făcut eu copilul ăsta şi de ce îmi mai doresc încă unul. Pe mine Irina m-a ajutat să înţeleg pe ce lume trăiesc.

Până la Irina, trăiam cam la întâmplare. Mă trezeam, mă duceam la serviciu, veneam acasă, poate ieşeam la un club sau la un teatru, îmi cumpăram cărţi, fumam, beam cola, plănuiam să călătoresc mult (în 2005 trebuia să ajung la piramide cu Prietena Mea) şi să mă bucur de viaţă, aşa ca în reclamele alea la Pepsi Max. Atât ştiam eu să fac. Ca întreaga mea generaţie, pusesem accent pe carieră, voiam să îmi iau cumva o casă înainte de a face copil, visam la o maşină nou nouţă, aveam planuri d-astea de toată ziua care includeau Parisul cu vreun iubit, vreun an la post la Londra, mă bătea chiar gândul să mă înscriu pentru postul de corespondent RRA în China. Lumea era a mea. După o vreme însă am descoperit că plimbatul ăsta prin hoteluri, săritul din avion în tren şi trecutul pe-acasă strict cât să-ţi iei alte haine,  nu mă mai satisfăcea. Voiam un loc al meu, voiam rădăcini, voiam să ştiu că vin acasă şi găsesc o fereastră luminată şi pe cineva care mă aşteaptă. I-am spus atunci iubitului meu: Planurile mele de viitor sunt acestea: îmi doresc o casă destul de mare pentru noi şi copilul nostru. Îmi doresc un copil. Aveam 25 de ani. Planurile iubitului meu nu erau aceleaşi cu ale mele. Nu-şi dorea nici o casă mai mare, nici un copil cu mine. Planurile lui erau să se desăvârşească pe sine.Voia să fie foarte bun în meseria lui, să-şi lustruiască inteligenţa, nu se vedea schimbând pampersi, mai degrabă ar fi dat o bursă unui student sărac decât să legene un prunc, eu nu vedeam în ce lume trăim?

Am înghiţit găluşca şi i-am mulţumit pentru sinceritate. Relaţia aceea s-a terminat acolo. Mi-am propus să găsesc pe altcineva, care să vrea să construiască împreună cu mine şi care vedea o noimă în a face copii chiar şi într-o lume atât de strâmbă.

Când doi ani mai târziu un medic ginecolog mi-a zis că e probabil să nu fac niciodată copii, s-a rupt ceva în mine. Nu pentru că nu ar fi avut cine să-mi dea un pahar de apă la bătrâneţe, ci pentru că înţelesesem deja că lumea e strâmbă pentru că noi o facem aşa. Se poate şi altfel. Viaţa nu e musai disperată şi urâtă, oamenii nu sunt toţi răi şi egoişti, există o ordine a lucrurilor, nu poţi doar să iei, trebuie să şi dai înapoi ceea ce ţi s-a dat. Nu poţi doar să consumi, trebuie să şi plantezi, nu se poate doar să iei dintr-o parte şi să vinzi în alta, e musai să pui mâna să faci.

Eu, spre deosebire de tine, cred în Dumnezeu. Nu sunt ortodoxă practicantă, nu m-am spovedit în viaţa mea, n-am un duhovnic, dar cred că prezenţa mea aici şi acum şi nu în altă parte are un rost. Am ceva de învăţat, am ceva de făcut, am venit cu o treabă. Încă nu mi-e clară misiunea mea în această viaţă, dar cred în vorba poetului: nu strivesc corola de minuni a lumii. Cu siguranţă, nu-s aici să fac rău, să storc de resurse parcela mea şi pe urmă să cobor la prima. Eu cred în armonie şi tind spre armonie. Cred că dincolo de carne, oase, ţesuturi, conştiinţă, impulsuri electrice, avem fiecare în noi o scânteie de ceva. Spune-i Divinitate. Spune-i Absolut. Spune-i cum vrei tu, dar te rog, spune-i cumva.

E greu să-ţi explic în ce fel te modifică pe tine ca femeie un copil, dar realitatea e că te modifică. Pe mine Irina m-a făcut completă, mi-a luat un văl de pe ochi, m-a învăţat ce e important cu adevărat şi ce nu. Copilul ăsta îmi testează zilnic răbdarea, imaginaţia, capacitatea de a-mi stăpâni furiile, capacitatea de a nu da de pământ cu cei din jur, mă face să îmi doresc să fiu mai bună. Pentru ca ea să crească aşa cum cred eu că trebuie. Nu ştiu cum va fi peste 10 ani. Nu ştiu dacă nu cumva voi sfârşi ca mătuşa din povestea ta sau ca mama din povestea doctorului, nu există garanţii pentru nimic pe lumea asta. Pot doar s-o învăţ că există bine şi rău, sălcii şi stejari, adevăr şi minciună. Pot să o ajut să aibă morală, principii, coloană vertebrală, până când va fi gata să stea pe picioarele ei. Şi apoi, pot să sper că nu îmi va întoarce spatele.

Dar tu ai dreptate, suntem singuri. Ne naştem singuri, murim singuri. Durerile şi bolile ni le ducem singuri pe picioare. Însă nu e obligatoriu să trăim singuri şi pe grabă. Putem trăi frumos, putem aduce pe lume copii, care nu-s ai noştri, nu-s sclavi, nici asigurări de viaţă, sunt persoane distincte care ne învaţă sensul unor cuvinte ca “bunătate”, “dragoste necondiţionată”, “uitare de sine”, “dăruire”. Ne învaţă că nu suntem noi cei mai importanţi de pe lume, cum spuneam şi ieri. Ne învaţă să nu ne mai acordăm atâta importanţă şi să nu mai alergăm de bezmetici, să ne oprim din mişcarea browniană şi să ne adunăm, să ne concentrăm pe cum să îndreptăm lucrurile strâmbe din jurul nostru. Copiii sunt şansa de a sta pe loc şi de a te uita în jur cu alţi ochi. Copiii te vindecă de frica de moarte, te fac să vrei să trăieşti mai mult, ca să-i vezi crescând.

Nu, Cristina, n-ai plânge pentru fiecare etapă pe care puiul tău ar străbate-o. Te-ai bucura. Pentru că ai şansa să creşti un om bun, drept, frumos, altfel decât gloata, e şansa ta să contribui cu ceva, să dăruieşti puţin din dragostea şi grija care ţi-au fost dăruite.

Ştiu că mulţi părinţi nu fac ce trebuie. Ştiu că mulţi îşi traumatizează copiii, îi trimit infirmi şi schilozi în viaţă. Ştiu că multe din defectele adulţilor cu care sunt contemporană se datorează proastei creşteri, lipsei de fermitate sau, dimpotrivă, lipsei de bunăvoinţă, egoismului sau dezinteresului părinţilor. Pot să privesc în jur şi să stabilesc ce vreau eu să ofer acestei lumi. Copilul meu va afla de la mine cum cred eu că e bine. Apoi va hotărî ce doreşte să facă atunci când va avea puterea de a decide. Va fi un prădător, un consumator, un utilizator, o gaură neagră sau o lumină.

Eu nu pot decât să sper.

Related Posts

Tags

Share This

14 Comments

  1. Foarte adevarat! Nu puteam sa o spun mai bine 😉 Face bine sa iti mai amintesti, si mamica fiind, de ce ai facut copilul….de ce l-ai dorit atat de mult.Si merita…si viata mea plutea in deriva inainte sa il am pe el, si a mai plutit ceva timp dupa ce am ramas numai noi doi…legam copilul numai de imaginea unei familii complete, dar acum reusesc sa il separ de imaginea asta, si sa il vad ca o fiinta separata, cu drumul si rostul lui in viata, si pentru care eu trebuie sa fiu calauza o parte din timp, si sa dau tot ce am mai bun ca sa ii arat drumul cel bun.

  2. În seara asta am văzut “Moon”, un film despre singuratate. 90 de minute filmul asta a fost numai despre singuratate, despre cea din viitor. Despre o izolare cumplită, ce trunchiază sufletul, mintea, corpul. O singurătate ce o să ne doară. M-a speriat foarte tare și m-am repezit in dormitorul copilului ca sa-l miros, sa-l iau in brate usor, astfel incat să nu-l trezesc. Așa m-am linistit din angoasa ce am simtit-o aproape fizic. Un copil e mai mult decât perpetuarea speciei, mai mult decât simț de conservare, e ceva ce rupi din tine, pui deoparte și crește incredibil de frumos. Multiplicarea iubirii.
    Mi s-a spus o dată ca e foarte posibil să nu pot avea copii vreodată. Doamne ce pustiu am simțit! Și cât de mult trăiesc acum intre jucării și batista bebelusului. Spuneti-mi naivă sau aeriană, dar daca tot fac umbră pământului, prefer să fie una colorată.

  3. Of, Ada. Câteodată așa scrii … ma simt ca în fața unei oglinzi! Oglindă atât de clară, pe cât de frumoasă și de caldă, de vie.

    Tu ai mare dreptate, e rostul nostru să aducem lumină, să îndreptăm strâmbele, să creștem oameni frumoși și buni. Instinctul ne-o spune, datoria noastra de a răspunde cumva creației divine, indiferent că are o culoare religioase sau e spirit pur, cu o mulțumire ne-o spune.
    Copiii îi creștem, dar sunt șansa noastră de a crește deopotrivă.
    Păcat că-i e foarte greu să înțelegi mesajul până când nu începi drumul. 🙂

    ps Dacă mă hotărăsc să fac o vizită intempestivă în țară, tu ești de vină! Cred că nu va fi mai grozavă cafea decât cea pe care o voi bea cu tine!!

  4. E tare frumos cand iti vezi copilul prinzand aripi…cand il vezi cucerind etapa cu etapa viata. Apoi adolescent fiind il vezi cum se maturizeaza. Nu incetezi nici o clipa sa te minunezi de OMUL pe care l-ai adus pe lume.
    Nu stiu ce as putea adauga la ce ai spus Ada, pentru ca ai “vorbit”atat de frumos, ca intotdeauna. Te pup!

  5. De ce oare uitam toti ca speranta de viata e din ce in ce mai mare si ca acum 100 de ani medicina nu era ce e azi si exemplele pot continua… Nu stiu daca azi e neaparat mai rau ca ieri…Nu fac apologia societatii actuale, insa in general oamenii au tendinta sa regrete prea mult ce a fost uitand sa se bucure de prezent.

  6. Se spune ca pentru a se considera implinit,un om trebuie sa planteze un pom,sa faca un copil si sa scrie o carte (cel putin).Nu stiu de pomisor,dar pe celalte doua deja le-ai bifat si este de apreciat!

    • 🙂 Multumesc, Gabriela, eu stiam varianta cu pomul, casa si copilul, nu neaparat in ordinea asta. Aia cu casa inca nu mi-a iesit!

  7. madalina

    am un copil de 1 an si un pic. chiar si inainte de a ii fi gasit tatal visam ca am copii, ca nasc, ca sunt insarcinata. cam 1 data sau de 2 ori pe an aveam un astfel de vis. simteam nevoia de a avea un copil fara sa recunosc. desi mie nu mi-a spus niciodata vreun medic ca nu as putea face copii, traiam cu frica asta: daca nu voi avea niciodata copii. si ma simteam singura si goala si trista. copilul a venit neplanificat si ne-a facut cea mai mare bucurie a vietii. fara el am fi avut mult mai mult timp liber, am fi dormit mai bine, am fi cheltuit mai mult pe diverse prostii, etc. dar atunci cand ii vedem fetisoara fericita, cum rade cand se joaca cu noi prin casa, stiu ca e mult mai bine asa, ca fara al am fi fost mai putin fericiti, mai egoisti, mai superficiali si mai putin buni.

  8. Scrii foarte frumos. In randurile tale se simte caldura si curajul pe care il ai. Imi place ca esti o fire optimista si oricat de urate ar fi unele momente din viata faci in asa fel incat sa vezi partea frumoasa a acestora. In multe etape pe care le-ai enumerat mai sus m-am regasit. Imi doresc enorm un copil. Sunt constienta ca este timp, dar dintotdeauna mi-a fost teama sa nu fie prea tarziu, sa nu am probleme si sa nu pot avea copii si asta pentru ca imi doresc prea mult. Nu am ascuns acest lucru pentru ca nu mi se pare nimic rau in asta. Am multa iubire de oferit dar din pacate nu am cui.
    Si eu i-am zis partenerului ca vreau un copil, ca imi doresc stabilitate, ca vreau sa avem casuta noastra dar, la fel, planurile mele nu au corespuns cu planurile lui, mai rau…nu am fost deloc inclusa. Dar, viata merge mai departe…mai greu dar merge!

  9. copilul e cel mai important reper al vietii mele,impartita inainte si dupa el.nu as putea concepe acum existenta mea fara acest”dupa”.are cu totul alta culoare!

  10. mama lui andrei

    pentru multe femei si barbati poate ar fi mai simplu sa zica de ce nu fac copii…poate si pentru ca a sustine o argumentatie negativa e mai simplu decat a o sustine pe cea afirmativa….
    eu sincer nu mi-am pus pana acum la modul serios problema de ce am facut un copil, pe scurt cred ca am vrut sa trec si prin aceasta experienta, chiar daca la momentul la care m-am hotarat nu stiam exact ce presupune…
    am avut si am inca probleme legate de valorile si principiile de educatie, incerc sa fac cat mai bine dupa cum ma duce pe mine capul
    cred insa ca a avea si mai ales a creste un copil nu e usor si o inteleg si pe cristina care zice ca nu ar face un copil si pe ada care explica asa de frumos de il are si cum o creste pe irina…
    recunosc eu nu am ajuns inca la atatea concluzii dar cert mi-a schimbat fizic si emotional perspectiva asupra vietii dar mai am inca momente in care imi doresc sa ma intorc la viata mea de dinainte

  11. livonia

    M-am descis cu greu sa scriu si cu teama in suflet de a nu fi acuzata de egoism. Imi sunt dragi copiii si ma induioseaza nevinovatia si sinceritatea lor.Am 30 de ani si inca nu sunt hotarata daca vreau sau nu copii. Ce ma opreste poate va intrebati? Frica. Frica ca nu o sa stiu sa imi cresc copilul , sa-l educ, sa mi-l apropii, sa fie bun si politicos , sa-i dau o educatie sanatoasa , sa fie om intre oameni.
    Ada fara sa te perii pentru ca nu ca te cunosc sau te cunosc de putina vreme dar cred ca esti o mama grozava si imi doresc sa fiu macar un sfert din ceea ce esti tu pentru irina

css.php
Privacy Policy