De ce nu mai scriu în fiecare zi

20 Aug 2010 by

Mă întreba Germina azi dacă suntem bine, dacă e totul în regulă, de ce nu mai scriu în fiecare zi.

Well… După ce s-a întâmplat la Giuleşti, orice aş fi scris în afara subiectului mi s-ar fi părut frivol.

Nu pot să iau atitudine împotriva spitalului, ori a medicilor, mi se pare inutil să mă indignez din pricina nesimţirii, indolenţei, nepăsării asistentelor, e peste puterea mea de a prinde în cuvinte un fapt absurd şi de neiertat.

Sunt momente ca ăsta în care nu am ce comenta. Din experienţă ştiu că astfel de valuri se ridică, mătură oameni şi case şi pomi în cale şi apoi se retrag în mări neştiute. Din păcate, nu se schimbă nimic.

Pentru că aici nu vorbim de un sistem corupt, nu vorbim nici de sărăcie, vorbim despre nepăsare la nivel uman, despre oboseala extremă de a te implica emoţional în ceea ce faci zi de zi pentru un salariu mizer, salariu care te obligă să te porţi incalificabil cu femei într-o stare fragilă şi delicată, salariu care te abrutizează şi te face să priveşti cu atenţie culoarea bancnotei pe care lăuza ţi-o întinde, ca să te hotărăşti dacă o speli cu apă caldă sau cu apă rece…

Eu n-am s-o uit pe asistenta de neonatologie care a alergat o noapte întreagă de la un bebeluş la altul în primele 24 de ore de viaţă ale Irinei. Acea asistentă, fără nume acum, a fost un înger. A doua zi aveam să mă-ntâlnesc şi cu alt fel de asistente. Una care mi-a fost mamă şi m-a reînvăţat să merg. Alta care mi-a lăsat impresia că îmi face o favoare aplecându-se să scoată ceva din valiza mea de sub pat. Despre acul pe care mi l-au uitat în coloana de la cezariană până a doua zi, nu mai povestesc.

Aş mai naşte la Municipal? Sau la Stat? Sau în România? Săptămâna asta sunt îngrozită de moarte de ideea că nu eşti în siguranţă nici măcar în maternitate. Dar aţi văzut preţurile de la spitalele private? Câte femei de condiţia mea – nici prea sărace, nici prea bogate – îşi permit să plătească sumele acelea exorbitante?

Trăim paradoxal. Toată tinereţea mea, păşirea mea în viaţa de adult s-a desfăşurat sub semnul acestui paradox. Din an în an a fost mai rău, mai greu, nu mai bine. Nu am resimţit nici o perioadă de înflorire, nici una de repaus, să-mi trag sufletul, să apuc să fac economii, să depun avansul pentru o casă ori să pot plănui o vacanţă la Roma sau la Disneyland. Şi asta pentru că de la 18 ani am plătit. Taxe şi mici facturi. De la 21 de ani am plătit chirie şi facturi. De la 28 de ani am plătit bone şi grădiniţe particulare şi aproape tot ajutorul pe care l-am primit de la terţi a fost plătit, pe bani.

Dar nu despre bani e vorba. Ci despre bunătate, despre responsabilitate, despre dragostea faţă de meserie, despre iubirea creştină faţă de aproape.

Am văzut o asistentă cu un fluturaş de salariu în mână. 25% mai puţin decât înainte şi femeia aceea, de a cărei stare depinde sănătatea altora, s-a trezit cu un venit de 1000 de lei pe lună.

Cum să nu-şi bage picioarele? Cum să nu plece la fumat, la făcut pipi, la telenovela preferată, când ea, care spală funduri şi schimbă plosca şi mătură sângele de pe jos, o face pe 1000 de lei pe lună? Vreţi umanitate de la oameni obligaţi să trăiască de la o zi la alta? A venit vreo firmă să zică: eu, pentru că îmi merge bine, dotez acest spital de peste drum de sediul meu cu detectoare de fum? Nu. Oamenii de afaceri, cei în a căror natură ar sta astfel de gesturi, sunt cocoşaţi de taxe, de impozite, de şpăgi şi controale inopinate, de inspectorii statului care le cad pe cap ca râia, vin să-şi ia zeciuala, precum odinioară vechilii… De unde să mai dea? De unde să mai lase gena caritabilă să se manifeste în vreun fel?

A ieşit România în stradă pentru a-şi proteja medicii şi dascălii? A ieşit România în stradă pentru a protesta împotriva reducerii veniturilor mamelor care stau să-şi crească pruncii?

Câte două trei sute de oameni s-au agitat. Televiziunile au venit, au filmat şi au plecat. Şi apoi s-a făcut linişte.

Anul viitor va fi şi mai greu decât anul ăsta. Şi oamenii nu se schimbă, poate se camuflează, să reziste mai bine în mediul încojurător. Oricâtă aparatură sofisticată ar avea o maternitate (se spune că secţia de neonato de la Giuleşti era muc şi sfârc) dacă oamenii sunt înrăiţi de viaţă, e degeaba.

Şi eu ce pot să vă mai zic?

Că regret?

Că mă doare inima?

Să mă întreb dacă nu putem face ceva?

Da, regret, da, mă doare inima, nu, nu putem face nimic, nu la nivel individual, nu avem ce. Ar fi frumos să avem surori de caritate în spitale, ar fi frumos ca autorităţile locale să îşi poată sanitiza (da, să sanitizeze, despre asta e vorba) spitalele,  ar fi frumos ca oamenii să nu mai fie lupi pentru alţi oameni, ar fi frumos să se găsească preoţi, de orice confesiune, capabili să împace pe om cu Dumnezeu chiar şi atunci când Dumnezeu pare crud, insensibil şi ilogic. Dar oare a fost mâna lui Dumnezeu acolo, ori gluma Răului, care tare bine se simte în noi, printre noi, Rău pe care îl strângem la piept exact când nu ne pasă de cel de lângă, când judecăm cu superioritate, când condamnăm zeflemitor, când ştim noi mai bine şi nu facem decât să ne călcăm pe cap Aproapele?

Felul în care trăim e rezultatul direct al vieţii haotice pe care o ducem pentru că nu ştim altfel. Nu mai avem reguli. Nu mai avem Dumnezeu. Nu mai avem timp ori răbdare ori o sămânţă de bunătate destul de puternică încât să ne apere de rău.

Ce putem face noi, eu, Bogdana, Sabina, Simina, ce putem face decât să îndesăm în continuare bancnote în halate, să cumpărăm bunăvoinţa atunci când nu ne putem permite să cumpărăm servicii de bună calitate?

N-am să scriu despre tristeţe, despre deznădejde, despre sentimentul că nimic nu poate fi făcut pentru a alina o astfel de durere. Pentru că nu pot, nu ştiu, nu am ce să scriu.

Related Posts

Tags

Share This

15 Comments

  1. Da, din pacate exact despre asta este vorba.

  2. mama lui andrei

    sa mai facem copii? pe ce lume si pentru ce ii aducem pe lume?

  3. Dragele mele,
    In momentul in care pare ca totul e sfarsit, viata revine mai puternica. Da, eu voi mai da nastere unui copil, daca va fi sa fie, pentru ca am incredere in oameni si in viitor.
    VIata e frumoasa, cu toate momentele ei in care iti vine sa crezi ca nu e asa.

  4. Si eu ma intrebam de ce nu mai scrii in fiecare zi

    Nu pot sa cred ca nu se poate face nimic si ca nu mai avem nici o sansa. Traim aici 🙁

  5. Simona

    Foarte frumos si trist spus. Si prea adevarat. Deznadejdea e starea generala de fapt in Romania, sentimentul de “oare de ce m-as agita, si-asa nu mai conteaza”… GROAZNIC.

    • eu nu-s deznadajduita, Simona, si pana nu ma auzi ca va scriu din frumosul toronto inseamna ca nu am depus armele. Eu sunt inconjurata de oameni care ma ajuta sa fentez sistemul de cacao in care traim, trec prin el cumva si de-aia ma agat cu ghearele de Romania. E a mea, desi eu nu sunt aici de mii de ani, desi am sange armenesc si unguresc in vene, dar eu aici sunt acasa si nu am ce face.

  6. ceska777

    “oboseala extremă de a te implica emoţional în ceea ce faci zi de zi pentru un salariu mizer, SALARIU CARE TE OBLIGA (?????) să te porţi incalificabil cu femei într-o stare fragilă şi delicată, salariu care te abrutizează şi te face să priveşti cu atenţie culoarea bancnotei pe care lăuza ţi-o întinde, ca să te hotărăşti dacă o speli cu apă caldă sau cu apă rece…”
    Am banuit ca e greu sa scrii zilele astea. Despre tragedie sau despre orice altceva…
    Dar nu inseamna ca trebuie sa ne resemnam!!! Cum adica, un salariu mic te OBLIGA sa devii inuman? Esti liber sa cauti mai multi bani altundeva… Oricand. Daca si in meserii legate direct de oameni si sanatatea lor speram sa facem afaceri, ne targuim atunci cum sa aratam cu degetul la cei ce chiar au de facut targuri, de multe ori murdare.
    Nu inteleg de exemplu cum Biserica cea dreapta poate sa stea de exemplu sa se uite si sa decida cine are si cine nu are dreptul la viata de dincolo in pace?!
    In Romania sunt sute de manastiri, chiar de maici. Nu poate Biserica sa finanteze o scoala de asistente unde maicile tinere sa invete meseria asta? Sa fie macar o mana de ele in maternitati si spitale de copii macar. Ele nu cred ca ar intinde mana sau nu te-ar masura de sus pana jos incercand sa evalueze daca face o afacere fiind la dispozitia ta sau a copilului tau in timpul serviciului…
    Of, mereu resemnarea! Cand va reveni umanitatea printre romani, cand ne vom intreba ce putem face pentru semenul nostru…
    E fiecare pe cont propriu de mult timp, prea mult timp.

    • ceska vreau sa scriu zilele astea despre apostoli. promit ca ma adun si scriu. special pentru tine.

  7. mimi

    un salariu mizer inseamna un nivel de trai scazut, foarte mult stres, oboseala. la un moment dat acestea isi vor spune cuvantul. daca tu vii de acasa ingrijorata pt ca tocmai te-ai certat cu sotul, frigiderul e gol si copilul iti cere adidasi noi pt ca cei vechi s-au rupt, probabil nu vei putea munci prea bine. e adevarat ca intre a munci prost si a te purta mizerabil e o diferenta dar asa cum spune si Ada, dupa un anumit timp lipsurile inraiesc pe oricine.

  8. ceska777

    Da, mimi, si eu am inteles ca (si) la asta se refera randurile Adei. Dar atunci cum exista si alti oameni cu salarii mizere care nu s-au abrutizat intr-atat?! Caci ei mai exista! Sunt din ce in ce mai putini dar fiecare dintre noi poate spune povestea unuia dintre ei, precis! Nu pot sa pricep cum se ajunge la atata indolenta, nepasare, indiferenta si nesimtire… cand e vorba de pui de om. Fiecaruia dintre noi i se inmoaie inima cand vede un bot de viata abia la inceput si tendinta generala e sa ii ocrotim orice-ar fi, nu?
    Cand am nascut am gasit in cele 7 nopti de spital aceeasi asistenta la salonul copiilor. Dupa ce a nascut ea insasi un copil prematur si cand intr-o noapte aproape l-a pierdut, a ales tura de noapte pentru toata viata daca se putea. Mi-a spus ca sunt pentru ea orele despre care crede ca au nevoie copiii de mai multa atentie… Si fiica odata prematura termina acum 3 ani studii medicale si ea. Da, lipsea noaptea de la copiii ei sanatosi ca sa aiba grija de unii aflati la inceput de drum.
    Si in nici o noapte n-a adormit in post!!!

  9. De acord: salariile sunt mizerabile, dar una este salariul si alta atitudinea in fata limitei dintre viata si moarte. Consideri ca nu esti platit, nu sta, mergi in alta parte, dar daca ai ajuns la concluzia ca in alta parte nu se poate si esti nevoit sa ramai acolo unde salariul este de mizerie, fa-ti datoria fata de propria constiinta mai ales cand iti este incredintata viata unor micuti a caror singura vina este ca s-au nascut la momentul nepotrivit, intr-un loc nepotrivit.
    Si legat de asistentele din spitale,( sa fim realisti!) nu salariul este baza. Nu spun ca nu sunt si exceptii, in nici un caz nu generalizez, dar pentru Dumnezeu! Recunoasteti! Pacientii le platesc cu varf si indesat! Sunt meserii in care in primul rand trebuie sa fii OM ca sa le practici! Toti am trecut prin mana unui cadru medical si am avut toti ocazia sa simtim nevoia sa sarutam mana, dar si sa ne rugam sa se intoarca rolurile macar pentru cateva ore, ca sa simta si posesorul halatului alb cum este atunci cand nu ti se da atentia cuvenita, sau chiar mai rau, esti repezit cu dispret.
    De tragedia de la Giulesti sunt multi vinovati, pornind de la personalul medical si pana la guvernanti si atitudinea generala de indolenta, de neimplicare!

css.php
Privacy Policy