De ce se cheamă Marea Neagră?

13 Jul 2008 by

Am pornit spre Mare joi noaptea, sperând că drumul va fi mai liber şi Costică se va simţi mai bine ronţăind kilometri pe o autostradă goală, decât în bătaia razelor soarelui, cu copilul ţopăitor turuind pe bancheta din spate.
Am plecat de-acasă pe la 21, după o zi de groază în care am tradus cu o viteză pe care n-am avut-o în viaţa mea, un film cu Mia Farrow si Woody Allen. Îmi plăcea de Woody Allen, până joia trecută când i-am urât poantele din tot sufletul. Pe la 23 părăseam un imens supermarket, ca furnicile, să avem la noi, just in case, tot ce ne trebuie pentru cele două zile pe care aveam să le petrecem la mare. La miezul nopţii intram pe autostrada Soarelui, cufundată într-o beznă de neimaginat.
Pe drum, copilul a dormit. La început pe scaun, cu centura legată regulamentar, apoi eliberată din chingi de tati, căruia i s-a făcut milă şi a întins-o pe banchetă, învelită bine cu două prosoape de plajă, nou-nouţe.
În Constanţa ne-am rătăcit puţin. Şi în Eforie am făcut o plimbare neprevăzută. Dar până la urmă, la cinci dimineaţa, Costică îşi trăgea sufletul în faţa hotelului la care aveam camera rezervată.
Rezervată, ok, dar la recepţie scria cu litere de tipar: cazarea începe la ora 18 si încetează la ora 12.
18?? Cum 18 !? Unde s-a mai pomenit ?
V. s-a dus la recepţie şi a jucat asul din mânecă: am un copil de trei ani jumate care doarme pe bancheta din spate, credeţi că putem face ceva ? Am condus toată noaptea…
Desigur, s-a putut face ceva. Am ezitat câteva minute, nu ştiam dacă e o idee bună să o transportăm pe braţe până în pat, de teamă că se va trezi. Eram amândoi rupţi de oboseală şi nu visam decât patul. Orice pat.
Ajunsă în camera de hotel, Irina a deschis ochii mari, s-a uitat de jur împrejur şi-a declarat că ea cască totuşi cam mult deci ar putea să mai doarmă. A fost cel mai frumos lucru pe care îmi puteam dori să-l aud la acea oră.
Am apucat să dorm vreo trei ore şi jumătate. Apoi, copilul cel odihnit a zis:
– Mami, mergem la mare?
– Desigur, Irina.
– Unde e marea?
– Ai s-o vezi imediat.
Am ieşit rapid din cameră, cu prosopul pe umăr şi loţiunea de plajă, cu jucăriile de nisip, nou-nouţe, cu ochelarii pe nas şi şapca pe cap, gata să ne-ntâlnim cu marea. Micul dejun: o merdenea fierbinte, mestecată în timp ce ţopăia când pe-un picior, când pe celălalt. Şi pe urmă, Marea.
– Uite, Irina, Marea Neagră.
– Mami, dar nu e neagră. De ce se cheamă Marea Neagră ? Pentru că aşa a vrut mămica ei?
– Nu, Irina, marea e o apă şi apele nu au mămici.
– Pot să fac un castel? Pot să sar în apă ? Eu pot să sar, fac ţuşt! ş-am sărit în apă. Pot să mă duc în apă, mami ?

Prima noastră dimineaţă la plajă a fost minunată. Încântată de ce vede, s-a jucat cuminte la mal. N-a cerut nimic. N-a plâns. Când am reuşit însă să intrăm în apă, am scos-o rapid, cu buzele vinete şi cu dinţii clănţănind. De frig? Era cam rece marea, dar parcă nu atât de rece. De frică?
Da, de frică.
– Mi-a fost frică, mami, dacă mă duceam la fundul mării?
După amiază am ieşit la plajă în trei. Cu tati, Irina a căpătat ceva mai mult curaj, dar tot dârdâind a ieşit din apă.
A venit apoi rândul căluşeilor şi al celorlalte minuni pe care le-a privit cu ochii maaari, de parcă niciodată n-ar mai fi văzut trenuleţe şi maşinuţe. Apoi a vrut pistol de făcut baloane. Şi suc. Şi să se dea în roata mare. Şi să mănânce ceva, că ea n-a mâncat nimic, dar nimic… (mâncase ditamai pizza.) Tati nu i-a refuzat prinţesei nimic. Prinţesa însă, de câteva ori n-a vrut să-l ia de mână.
– Vreau cu mami.
Mami, însă, era ceva mai obosită şi mai ţâfnoasă, aşa că a pus lucrurile la punct.
– Ascultă, Irina. E târziu. La ora asta trebuia să dormi. Din secunda asta nu mai ceri nimic, dacă primeşti, spui mulţumesc, dar să nu mai aud “vreau”. Îl iei pe tati de mână şi mergi frumos. Ai priceput?
– Iartă-mă, mami, n-am să te mai supăr niciodată. Dar nu mai ţipa nici tu.
Am înghiţit în sec. Eram în vacanţă şi ţipam. Avea dreptate.
– Bine. Nu mai ţip. Hai să ne-mpăcăm.
Ne-am pupat. Ne-am plimbat până şi cu bicicletele duble, cu Irina în faţă, pe post de observator, necăjită că nu poate pedala şi ea. A adormit fericită, între noi. Iar ieri dimineaţă când s-a trezit, s-a aşezat cuminte pe fotoliu şi stătea aşa, cu cănuţa în mână, privindu-ne lung.
– Ce faci acolo, Irina ?
– Eu n-aveam loc în pat.
– Hai, vino lângă tati.
S-a cuibărit lângă tati. La micul dejun şi-a turnat un pahar de suc pe bluză.
– Nu-i nimic, mă schimb şi se spală.
La plajă a descoperit minunea plimbatului cu salteluţa. După trei ore de soare şi o plimbare neintenţionată de la o terasă la alta, în căutarea unui ospătar amabil, ne-am aşezat la o masă şi-am privit-o mâncând pâine cu suc de caise şi-am prevăzut că pieptul de pui comandat pentru ea avea să se răcească în farfurie. Ca să ne bucure, a mai turnat nişte suc pe bluziţă. Lasă, că se spală.
Pe la 15.30 a adormit din nou. Nu s-a mai trezit decât după patru ore, când era prea târziu să mai mergem la plajă, aşa că am strâns băgăjelul şi-am pornit spre Bucureşti.
În dimineaţa asta s-a trezit în patul ei. Şi-n loc de bună dimineaţa a zis:
“Mami, mergem la mare?”

Related Posts

Tags

Share This

6 Comments

  1. mara

    ce sweet! cred ca va trebui sa repetati escapada :)) altfel irina va crede ca pe mare o cheama Marea Neagra si Scurta

  2. Ada Demirgian

    Da, mara, dar cam scump, doamna, scump!

  3. :X

    dar cati anisori are irina?

  4. Ada Demirgian

    Irina are 3 ani si 6 luni, fix azi.

  5. mihai_ssj

    mai greu cu copilul decat cu studentii neascultatori 🙂 se simte insa aceeasi implicare (respectand proportiile, normal)

  6. Cristian

    ah, cand imi raspunyi la mail iti spun de ce se cheama neagra!

css.php
Privacy Policy