De neprețuit

5 Oct 2011 by Ada

E vineri. Vinerea în care Irina a stat 3 ore la școala de după amiază, după școala de dimineață. Ne-ntâlnim cu Ana cu Kiri, să-i dăm ceva pentru bebelușul pe atunci încă în burtică. Irina e semi-capie după școala de dimineață și, pentru prima oară în viața ei de școlăriță, mă roagă să stăm puțin în parc înainte de orele de muzică. De-acord. Le târâm după noi și pe Ana și pe Kiri. Seara, dondănind prin camera ei, Irina strigă:

– Mama! Să-i spui Anei că atunci când bebelușul ei va râde pentru prima oară, o să se mai nască o zână. Să nu uiți!

– Îhî.

De fiecare dată când Irina îmi recită replica asta din filmele cu Tinkerbell, am în minte un final de film alb-negru, un copil în brațele unui bărbat atârnând un clopoțel într-un brad de Crăciun și spunând:

“And every time a bell rings, an angel gets his wings”.

E Luni, Irina și-a făcut temele singură (de aici înțelegeți că mă aflam la mai mult de doi metri de ea), fără să greșească și fără să se lălăie. Bon. Știți ce părere am eu despre zahăr, da? Vă puteți închipui ce părere am despre zahărul centrifugat. În toate parcurile, niște cetățeni cu niște ligheane cu centrifugă, vând zahăr d-ăsta zăpăcit, mai cunoscut și sub numele “vată pe băț”. În parcul de lângă casa noastră (odios în anumite momente) există tot felul de tonete. Cu prostii de plastic, cu inelușe de gogoașă, cu clătite, cu sucuri acidulate, cu hot dog… Și la una dintre aceste tonete se vinde și vată de zahăr pe băț. Cu ultimii trei lei din portofel mi-am cumpărat o amintire de neprețuit. Am pus-o să dea o tură de alee. Am ascuns vata pe băț la spatele soră-mii. Și când a ajuns lângă noi, am strigat ca-n filme: Tadaaaaaaa!

O, ce bucurie pe bietul copil cu teren atopic și alergii multiple la tot ce e fabricat de Nestle… Generoasă, a împărțit bucuria asta cu mine. Ne-am așezat pe o bancă și am mâncat împreună norul pufos de zahăr. Stând așa de vorbă cu soră-mea despre diferite prăpăstii, ciuguleam din oroarea dulce (pentru oricine a ținut în viața lui o dietă, e limpede de ce mă refer la zahărul centrifugat numindu-l oroare) și mă scăldam în bucuria Irinei.

E Marți. Lia s-a trezit din două în două ore. A fost o noapte grea și tocmai am trecut printr-un moment isteric la Grigore Alexandrescu, când a fost nevoie de două asistente să-i pună Irinei o branulă pentru a-i recolta sânge pentru analize. Isteria ei mi s-a transmis, am scuturat-o, am țipat mai tare decât ea, mi s-a făcut fizic rău din cauza țipetelor ei. E cumplit pentru o mamă să-și vadă copilul urlând așa de frica unui ac. Nu știu dacă să mă bucur că Irina are un prag de suportabilitate a durerii atât de scăzut, semn că nu s-a prea întâlnit ea cu situațiile astea ce presupun spital, ace, sânge, copci, sau să plâng de frica fricii ei și de disperarea că atunci când îi e frică, Irina nu mai aude, nu mai vede, se izolează într-un urlet profund din care nu se-nțelege decât un “nu vreau” sau un “mă doaaareeee”. Nu sunt mândră de mine, trebuia să procedez altfel. S-o mângâi, nu s-o scutur. N-am mai dus-o la școală. Lasă, e ziua Liei, stăm acasă, luăm un tort, uităm dimineața asta și încercăm să fie bine. Mă străduiesc să-mi țin lacrimile pe loc. În holul blocului meu, două doamne în vârstă se petrec pe ușa de la intrare. Mă uit lung la ele. Pe una o cunosc, stă la parter, am mai văzut-o. Pe cealaltă nu știu de unde s-o iau. Mă întorc.

– Scuzați-mă, eu cred că vă cunosc! Sunteți cumva profesoară?

– Da!

– V-am fost elevă! Eu sunt A.D.

– Ia te uită, ce-ntâmplare! Locuiești aici?

– Da! La etajul patru și jumătate.

– Ada, dragă, ești neschimbată!

Profa mea de engleză din liceu locuiește în același bloc cu mine. La etajul nouă și jumătate. Incredibil.

E miezul zilei. O-nghesui pe Zu în mașină, pe locul din dreapta. Am cules-o de la stopul de la Obor, eram pe banda doi, ea nu mă vedea, eu strigam “nu mă depăși, nu mă depăși, întoarce capul”…

Zu caută GPS-ul care trebuie să ne ducă la Ana. Ana nu răspunde la telefon de juma’ de oră, dar dacă nu ne ducem acum, nu ne mai ducem. Zu crede că a găsit o grădiniță. Își pune gândurile-n ordine povestindu-mi mie. Încerc să mi-amintesc dacă Montessori e totuna cu Waldorf. Ne-nvârtim de trei ori în triunghiul Dacia-Eminescu-Piața Galați până reușesc să mă adun și să merg pe strada fără sens unic ce ne traversează bulevardul și ne duce până-n fața maternității. Acolo, ca-n România, aparent nu era nici un loc de parcare.

Ridic ochii-n sus și zic: Doamne, oi fi trecut și eu prin destule azi? Găsesc și eu un loc de parcare, ce zici?

Trei mașini mai încolo, loc de parcare.

Mulțumesc, Doamne!

Parcăm. Irinei i-e sete. Bebelușul a adormit. Mai e o jumătate de oră până începe programul de vizită. Îi explic bodyguardului că nu mai pot sta, am doi copii în mașină, să mă lase să urc cinci minute. Cumpăr un halat de la automat (5 lei, ce civilizat, bagi bancnota, iei halatul) și alerg pe scări spre Ana. Dormea, biata. Se trezește, se freacă la ochi, îi spun pe repede înainte că nu pot sta mult, uite,  Lia, Irina, Zu… Ți-am adus un cadou, unde e puiul?

Tudor e mic. Mai mic decât Lia, au trecut doar șase luni și deja am uitat ce mică era și ea când s-a născut. Dar Tudor e mic și are ochii lipiți și l-am sculat din somn și plânge ca un pui de mâță. Ana-l ia în brațe și-l leagănă. “Iubirea mea, iubirea mea!” Mi-amintesc conversația noastră de la telefon și pe dinăuntru mă pufnește râsul, pe dinafară îmi dau lacrimile. New Life! Să ai un înger bun, mai zic, și plec, furtună uscată pe holurile de la Cantacuzino.

Jos îi pasez halatul și cipicii lui Zu. Du-te tu, eu nu mai pot sta. Irina și Lia sunt cuminți. Ajungem acasă. Șase pagini din culegerea de mate se rezolva ca prin vis. E deja trei și copiii n-au mâncat, n-au dormit, eu n-am gătit, am capul tulbure și-n curând vine Laur. Avem tort. Soră-mea termină târziu. Nașa pleacă la Iași. Ioana e la birou. Ale nu mai are energie să vină. E prea târziu să-l chemăm pe Luca și ai Lui, suntem departe. Nu-i nimic, mâncăm tortul noi trei. Irina adoarme după o porție de supă. Lia nu doarme. Nu doarme nici în brațe, nici în pat, nici pe canapea. Stă și miorlăie. Îi servesc prima ei porție de cereale. Îi place, o amuză lingurița. Cinci minute mai târziu, în jurul gurii îi apar pete roșii. Biata, arată ca un clovn. Și eu, care voiam să-i fac poze cu tortul… Panichez. Mă consult cu colegele mele, specialistele. De ce i-oi fi dat cereale… Gătesc cu mintea aiurea, cu toate vinile din lume pe umeri. Lia strănută, îi curg ochii, îi fornăie nasul și are pete roșii pe toată fața. Irina se trezește și vrea în parc.

Se-aude cheia în ușă.

– Să nu te sperii, îi zic, ținând-o pe Lia cu fața departe de ochii lui.

Laur mă ascultă foarte atent.

– E doar o reacție a pielii la contactul cu un aliment nou, o să treacă.

Și ziua nu s-a terminat. Spre ora șapte și jumătate, petele de pe fața Liei au dispărut. Fără peritol, fără perfuzii, fără internare în spital, fără ca vreuna din toate spaimele care m-au bântuit preț de câteva ore să se adeverească. Irina a uitat experiența de dimineață. Tortul de la Alice a fost bun. De ziua ei, Irina vrea și ea tort cu gărgărițe.

Gândul zilei: sunt milităroasă. Și nu mai știu s-o alin pe Irina. Dar de când stă acasă, zâmbește frumos. Ah, și Ana e mamă. “Iubirea mea, iubirea mea”. Bine-ai venit, Tudor. O să fie interesant pe-aici.