Despre buburuze și copii

28 Oct 2011 by Ada

Alaltăieri Irina a venit la mine în goana mare să-mi spună că e un gândac în sufragerie.

Acesta este un motiv serios de alarmă, întrucât, oricât de prietenoși am fi noi, gândacii nu sunt bine veniți la noi acasă. Mai ales cei mirositori, care vin de undeva din grădina de peste drum de balconul nostru. Sunt verzi, zbârnâie îngrozitor și miros cumplit dacă îi strivești (ca din greșeală, pentru că la religie Irina a învățat că suntem cu toții copiii lui Dumnezeu și nu e bine să ne omorâm frații).

– Ce culoare e? am întrebat, pregătită să-i fac de petrecanie miraculoasei ființe gândac.

– Portocaliu!

Grav. Singurii gândaci portocalii pe care-i cunosc sunt de fapt gândacii roșii de bucătărie, niște ființe capabile să supraviețuiască și bombei atomice, după cum bine am văzut și-n wall-e. Deloc optimistă, am ridicat din umeri (am să rezolv problema asta mai târziu) și mi-am văzut mai departe de frecat cratița mare pentru felul doi.

Douăzeci de secunde mai târziu, Irina venea cu gândacul portocaliu pe mână.

– Dar ăsta nu e gândac, e gărgăriță, i-am zis eu, ușurată.

– Pot s-o păstreeez?

– Da.

Bucuroasă, a dus gărgărița în camera ei și s-a apucat să-i creeze condiții de trai. A pus-o inițial într-un castron pe care l-a acoperit cu un șervețel și l-a lipit zdravăn cu scotch, nu cumva să evadeze gărgărița.

– Nu e bine, Irina, se sufocă. Trebuie s-o pui într-o cutiuță transparentă, cu găurele.

A găsit exact ce trebuia: o cutiuță mică, transparentă, cu găurele, făcută anume pentru observat gâze, primită la nu mai știu ce revistă.

– Acum e bine?

– Da. Dar cred că o să moară de foame și de sete.

– Păi îi dau eu și mâncare și apă.

– Ok, descurcă-te.

În mintea mea de adult, gărgărițele mănâncă fasole. Acolo trăiesc ele, între boabele de fasole și sunt o pacoste. Ei bine, Copilul știe mai bine decât mama.

A jumulit câteva flori și frunze de la tufănelele primite și dintr-o cutie veche de bomboane a încropit un pat, un lac, un loc de joacă, un întreg complex pentru bunăstarea gărgăriței.

Irina era fericită. De fericire, a pus bilet pe ușa camerei ei: Camera Bububuruzei Bubulina.Am zâmbit și am lăsat-o în pace

Ieri a redeschis discuția despre Bubulina.

– Poate să stea la noi toată iarna?

– Nu știu, Irina. Ție ți-ar plăcea să petreci o iarnă întreagă într-o cutie de plastic cu găurele?

– Păi dacă-i dau drumul zboară și îngheață!

– Chiar nu știu ce să-ți spun. Dacă o ții în casă, va sta la căldură dar va muri de foame, dacă îi dai drumul afară, sigur va îngheța. Nu mai bine o lași pe casa scării? Sunt multe plante, poate-și face și ea un culcuș pe undeva prin vreun ghiveci.

– Dar oamenii udă ghivecele, dacă se îneacă?

– Ei, dacă a scăpat ea până acum, poate o să fie deșteaptă și o să se urce pe o frunză.

– Mă mai gândesc.

– Bine, hai, trebuie să plecăm la magazin.

– Dar pot s-o iau cu mine?

– Ia-o, dar dacă o pierzi, să nu te-aud că plângi.

– N-o pierd!

Pe drum spre magazin, cu ajutorul lui Zu am aflat o mulțime de lucruri despre gărgărițe. Că se hrănesc cu afide (“Maaami, să cumpărăm și noi stafide!” “Afide, Irina, nu stafide” “Ce sunt afidele?” “Eu cred că sunt un soi de gândăcei mici, mici, mici” “Dar eu țin minte că o dată am mâncat afide la grădi” “Eu sper din tot sufletul că la grădi ai mâncat afine, nu afide” mi-am zis și apoi am rugat-o să nu confunde afinele cu afidele) și cu polen (“vezi, mami, ți-am zis eu că mănâncă polen!”), că le poți determina vârsta după numărul și culoarea bulinelor negre (“Cred că e cam bătrână gărgă asta a ta!”), plus alte chestii pe care nu le mai țin minte, dar sigur le găsiți pe google.

Desigur, în magazin a pierdut cutiuța. S-a îmbufnat preț de câteva minute. Apoi a uitat.

Eu nu, am și poze.