Despre Controlul Parental sau arta de a spune NU
E o modă mai nouă – ori poate mai veche, dar abia acum a ajuns şi la noi valul ăsta – să vinzi software de control parental. Cu alte cuvinte, un progrămel pe care îl instalezi pe computer (probabil pe principiul next-next-next-finish, vorba Chinezului) fără să înţelegi prea multe despre ce şi cum face şi pe urmă dormi liniştit, că softul veghează pe unde bântuie copilul din dotare. Sau poate te taie capul ca după ce instalezi freebee-urile (adicătelea chestiile ce se descarcă gratis de pe net) să deschizi o fereastră de explorer şi să tastezi w w w punct p o r n punct com şi să vezi ce se întâmplă. Vă spun eu, nu se întâmplă nimic, dacă nu configurezi softul cum trebuie, fereastra cu fete goale se deschide fără probleme, în ciuda softului lui peşte.
Am participat sâmbătă la o întâlnire organizată de Softwin, pe tema controlului parental. Sunt interesaţi direct să atragă atenţia asupra subiectului, pentru că antivirusul lor, Bitdefender e prevăzut cu un modul de control parental. Mi s-a părut mult mai onest modul lor de abordare şi, mai ales, intenţia vizibilă de a le explica potenţialilor utilizatori că un soft de acest gen e mai degrabă un instrument de urmărire a locurilor prin care se plimbă copilul pe net, a criteriilor de căutare, a jocurilor pe care le joacă. Mi s-a părut frumos din partea lor că au accentuat ceea ce eu cred cu tărie, şi anume că nici un soft nu poate să îţi protejeze copilul de pericolele internetului, tu, părintele eşti primul cenzor, primul paznic. Refugierea pe net, izolarea în jocuri şi messenger sunt simptome, manifestări ale unui rău mai mare, pe care doar tu, cel ce trăieşte în aceeaşi casă cu copilul, eşti dator să-l sesizezi.
O idee de mare spaimă a fost aceea că dacă, până acum, computerul era principalul mod de accesare a netului, peste câţiva ani putem noi instala şi mama softului de control parental, puştiul se va băga cu iphone-ul sub plapumă şi va surfa liniştit, pe wireless-ul lăsat liber de vecinul de la trei, fără ca tu să ai habar la ce poze se uită el sau cu cine îşi exersează expresiile uzuale de engleză. Întrebările mele sunt mai multe: de ce au copiii mobil de la vârste fragede? Şi cum de le lasă părinţii mobilele la îndemână noaptea? Dar astea sunt întrebări retorice, ca şi întrebarea: de ce le punem copiiilor televizor în camera lor şi computer legat la internet pe biroul lor? De ce le oferim ocazia să se izoleze? De ce le dăm echipamentele ce pot să-i ajute să se rătăcească, chiar dacă nu ni le permitem? Softwin a făcut un studiu conform căruia părinţii (chiar şi cei mai săraci dintre ei) consideră că un computer ultimul răcnet e o investiţie în educaţia copilului. Dar realitatea crudă e că şcoala românească nu integrează computerul de acasă în procesul de învăţare, profesorilor le e frică de hoardele de elevi care au computerele la vârful degetelor, aşa că părinţii investesc de fapt bani grei în accesul la referate.ro şi e-referate şi wikipedia, nicidecum într-un paşaport pentru ştiinţă şi cunoaştere universală. E ceva la care trebuie să ne gândim.
Chinezu a solicitat ca toate softurile de control parental să fie însoţite de un mic ghid de conduită pentru părinţi. Cum să fiu un părinte mai bun pentru copiii din ziua de azi. Dacă aş fi în poziţia de a scrie un astfel de ghid, câteva sunt ideile pe care aş pune accent.
1. Părintele îi este dator copilului său cu un NU hotărât, în perioada în care işi poate exercita dreptul de veto. Părinţii din ziua de azi trebuie să înveţe să spună NU. Să nu cedeze la şantajul “toţi copiii au şi eu nu!”
2. Controlul parental nu începe şi nu se termină cu un soft. El începe cu un set de reguli în familie, nenegociabile, şi un set de urmări în cazul încălcării acestora.
3. Părintele îi e dator copilului cu alternative. Există alternative la înrădăcinarea în faţa monitoriului. Asta nu înseamnă “Hai, Gigel, ia mingea şi mai ieşi şi tu în faţa blocului”, ci “Gigel, hai să ne jucăm cu mingea”. Un părinte care se spală pe mâini trimiţându-şi copilul la diverse activităţi în care el, personal, e doar actor pasiv, nu e un părinte bun. E un părinte prea obosit sau superficial. Şi pentru oboseală şi pentru superficialitate există cure.
4. Părintele e dator să ştie cu ce se luptă. Să cunoască jocurile, site-urile de socializare, programele pe care le foloseşte copilul. Da, bad news, trebuie să ţinem pasul cu ei, ne place sau nu, şcoala nu se termină niciodată.
5. Părintele trebuie să ceară ajutor atunci când nu se pricepe să instaleze un soft de control parental, aşa încât acest soft să funcţioneze corect. Altfel e apă de ploaie.
Nu uitaţi, copiii au un număr de neuroni activi mai mare decât adulţii. Sunt mai inteligenţi şi mai rapizi decât noi, învaţă mai repede şi se pricep al naibii de bine să ocolească bariere sau să spargă parole. Dar adulţii suntem tot noi. Şi controlul e în mâna noastră, cel puţin la vârstele lor mici, până când ne transformăm în babalâcii care nu numai că se îmbracă urât, dar nici nu au habar de nimic. Am zis 🙂
Poate veţi găsi ceva idei de petrecut timpul liber pe site-ul pe care l-au lansat.
Related Posts
Tags
Share This
Bine, tare bine spus. M-a uns la suflet.
De cand am copii incerc sa-l conving pe sotul meu ca bad bad bad sa adoarma seara cu filme in camera copilului, in conditiile in care sunt violente si zgomotoase. Acum copila e din ce in ce mai atenta la ce se petrece pe ecran si normal ca nu o pot distrage. AM incercat tot felul de explicatii, i-am dat articole pe care nu le citeste pentru sunt “wall of text”, i-am explicat ca intre imaginar si realitate la copii pana la 6-7 ani exista limite precise niciodata si ca ii face rau Ei bine, pana nu am accentuat de mai multe ori asta, nu s-a oprit. Si intotdeauna imi testeaza limitele, exact ca un copil; sa vada, de data asta zic ceva?
O alta mare problema a fost sa-l determin sa petreaca mai mult timp in joaca activa cu fetita. Nu e simplu dupa o zi de munca, uneori parea ca ne-o pasam unul altuia la nesfarsit, iar el si acum daca deschid subiectul – si chiar am facut-o intr-o fereastra de messenger – i se pare ca il nedreptatesc. Iar aici vorbim de un parinte mult mai implicat decat majoritatea. Avem creierii spalati, cred, iar, pe de alta parte, lumea din jur are mult mai multi stimuli decat avea cand eram noi copii. Devine o mare incercare sa fii parinte; stiu ca e un truism, dar am impresia ca muti oameni inca isi imagineaza ca vechile modele functioneaza. Si nu prea mai e asa.
Zoozie, mi-a luat mult sa ma apuc sa raspund la comentariul tau, pentru ca sunt patita. Am trait pe ambele baricade: ale parintelui care ramane 24 din 24 la dispozitia copilului si cand vine partenerul abia asteapta sa i-l puna in brate macar 10 minute, dar am fost si in postura in care intorcandu-ma de la serviciu, dupa o zi de munca nu-mi doream decat sa inchid ochii 30 de minute. Cred ca secretul sta in negocierea continua si in empatia intre soti. Eu te inteleg pe tine, dar intelege-ma si tu pe mine. Eu te crut pe tine, cruta-ma si tu pe mine. Vestea buna e ca pe masura ce copilul se mareste, e mai usor de facut lucruri cu el.
ada, ma unge pe suflet sa citesc randurile tale. stiam eu ca nu sunt nebuna, in ciuda tuturor privirilor compatimitoare pe care le primesc cand spun cuiva ca fetita mea, de 3 ani si 5 luni nu se joaca pe computer. “cuuuum? nu se joaca? vai, a mea de la 1 an si jumatate a invatat sa deschida calculatorul.” degeaba incerc sa explic tuturor ca nu se joaca pentru ca nu o las, nu am invatat-o, stie doar ca pe laptop lucreaza mami pentru serviciu si ea se uita la “maria mirabela” si “veronica” si “mary poppins”. nici la desene la televizor nu o las, nu vreau sa creez dependente.
si mai am un mare cui, pe langa cel cu tv-ul si computerul: masinutele elctrice. mor cand vad pe strada copii cocotati pe masinute care mai de care mai mari si mai colorate si mai scumpe si care merg la un simplu apasat pe pedala. de ce nu bicicleta sau role, sa faca si copilul miscare? doar pentru ca nu sunt scumpe si in trend?
Nu cred ca suntem noi nebune, cred ca suntem ceva mai atente. Asta e parerea mea. Despre masinile electrice nu stiu ce sa zic, Irina era fascinata de ele pe la 2-3 ani, cand nici nu ajungea bine la pedale. Acum rolele si bicicleta sunt mai interesante pentru ca i-am explicat cum devine treaba cu simtul echilibrului si autonomia. Dar ii inteleg si pe parintii care cumpara astfel de gadget-uri. Si noua ne plac! Si cand eram mici n-am avut! Sa aiba macar asta micu’! 😀
O data, foarte obosita si stressata fiind, mi-am sunat sotul si i-am spus” Imi vine sa ii pun la desene animate sa am 10 minute de liniste” si el mi-a spus: “vin eu acasa, mai asteapta 10 minute te rog si nu-i parca in fata ecranului”.
Inteleg tentatia 100%…dar inteleg si puterea de a nu ceda ispitei si a actiona contrar valorilor mele personale.
Eu chiar o pun la desene. Sambata. Pret de o cafea de dimineata.