Despre cum e să-ți apară o carte când nici tu nu crezi că se poate…

6 Dec 2015 by Ada

Știți, dacă prin septembrie așa, pe la jumătate, mi-ar fi spus cineva că în dimineața asta o să am pe birou o cutie cu 200 de cărți pe a căror copertă e scris numele meu, la început aș fi râs, pe urmă probabil m-ar fi apucat plânsul.

Azi Lia a învățat cum miroase o carte proaspăt ieșită din tipografie. Azi am pe birou o cutie cu 200 de cărți. Și pe coperta lor e trecut și numele meu. Și n-am crezut, pentru că între coperți e doar o poezie. Una singură. Zece strofe. 44 de versuri. 6 desene. Nu e destul, mă gândeam. Poate fi un început de carte de poezii (Doamne, Dumnezeule, de când scriu eu poezii?) pentru copii. Poate, dacă eram acasă, ar fi avut șanse să apară într-o carte cu alte minim șase poezii-poveste. Fiecare cu desenele ei. Câte una pentru fiecare seară. Nici prea lungă, nici prea scurtă. Ce să faci doar cu o poezie?

Și-am început să număr ce poezii mai aveam prin cap. Ar fi… cea cu Lipici, Clipici și Sclipici – pe care i-o cânt Liei de când era bebe, așa, fără final cum e. Poate ar trebui să îi scriu totuși finalul. Dar am o problemă, pentru că, vedeți, Lipici, Clipici și Sclipici sunt trei licurici care au impresia că sunt stele și când or să fie mari se vor transforma ei în diverse chestii importante. Lipici e pupăcios și iubăreț, e cam crai, dar e băiat bun, vrea să fie stea de cinema. Sclipici vrea să se facă nici mai mult, nici mai puțin decât SOARE când o să fie mare. Iar Clipici… e convins că poate să fie far la malul mării și de fapt, el mă supără cel mai tare că nu se așează cuminte în poezie… Clipici e de vină!

Ar fi poate Cântecul de leagăn pentru Lia, cântecul iepurașului de pluș care vrea să fie luat și el în brațe, cântec pe care l-am tot cântat șoptit la urechea Liei când îi dădeau dinții și avea colici și nu dormea și… și de care am uitat, până acum câteva luni când, încercând să fenteze un somn de după-amiază, Lia s-a oferit să mă mângâie ea pe mine și a început să-mi cânte exact cântecul iepurașului de pluș, de-am sărit în picioare ca puricii potcoviți cu 77 de ocale de oțel, care tot ajungeau la porțile văzduhului.

Sau poezia cu Steluță și Inimioara, mhm, și asta e începută și neterminată.

Sau alfabetul Crăciunului, da, ăsta ar putea fi o carte de sine stătătoare, numai să găsesc eu pe cineva să-mi deseneze tot alfabetul, că zace, bietul, de cinci ani, stă degeaba într-un folder.

Sau… Poate e momentul să scriu Raiul Pisicilor, pe care-l port cu mine de când Mitz s-a dus.

Ori povestea cu omul de zăpadă și îngerașul… Ori pe cea cu Balaurul Durere.

Sau să-l termin pe Laurică.

Dar asta… Poezioara asta, scrisă într-o noapte când eram așa bolnavă, că nu puteam dormi de cât de rău tușeam… Asta nu are cum să fie de una singură o carte.

Ba da, Ada, se poate, mi-a zis Mihaela. Sigur că se poate. E frumoasă. Hai să o facem pentru copiii de la Școala Românească și le-o dăm cadou de Crăciun. Cât poate să coste… o tipărim ca pe o broșură. Găsim noi sponsori pentru vreo 100 de exemplare, a spus și Oana. Mă ocup eu de sponsori, a spus Tavi. Și-a început Mihaela să deseneze și-n primul desen pe care mi l-a arătat era fulgul meu de nea, cel vorbăreț și gata să dea din casă secretele unei întregi categorii de “ființe” efemere. Cu o moacă ghidușă, cu un soi de creastă, parcă un pic punk, cu un nas cât o urmă de pix pe hârtie, cu guleraș la gât și cu eșarfă și cu mânecile gata suflecate, pregătit să se ia de mânuță cu frățiorii lui și să se apuce de cazemate sau de oameni de zăpadă sau de pus flori de gheață pe geam sau de croit un derdeluș. Apoi Mihaela a desenat vântul și pe urmă derdelușul și săniile și omul de zăpadă și când am rugat-o frumos, mi-a desenat și fereastra mea caldă și luminoasă, și florile de gheață și … Pe urmă mi l-a arătat pe puștiul ochelarist, pe la vreo cinci anișori așa, îl știți voi, ăla de umblă cu limba pe-afară când ninge, ca să guste zăpada. Hai că sigur îl cunoașteți, merge ce merge și se oprește să se uite la UN fulg care i-a căzut în palmă și-l studiază până se topește și-atunci e cam supărat, că n-a văzut el chiar bine toate detaliile, probabil pentru că i se aburiseră ochelarii… Și l-am văzut dându-se pe gheață și chiuind: Ca mine-n lume, altul nu-i!

Atunci m-am entuziasmat și-am zis stai așa, că s-ar putea să existe de-adevăratelea… Uite-i, sunt toți pe hârtie. S-ar putea să iasă…

Am arătat desenele grupului meu de mame fantastice de la București. Uite, le-am zis, cred că putem scoate vreo 100 de exemplare, să-mi ziceți dacă vreți și voi, să pun deoparte 7-8, câte o-ți vrea. Poate reușesc să le trimit prin poștă la timp înainte de Crăciun. Sau poate… stați așa, că scoteam noi calendare la o tipografie, poate le tipărim acolo ca să scutim bani și așteptare la poștă. Hai, ia uitați-vă, le-am zis, poate vă place și vreți pentru cei mici.

Și-au vrut. Nu 7-8 exemplare, cum mă așteptam eu. Au vrut vreo 125. Mă gândeam deja: Doamne cum plătesc eu tipografia? Că doar nu poți lua cărțile înainte să dai banul… Cum să fac, ce să inventez.

Apoi Cami, spiridușul meu cel mai ocupat dintre toți, mi-a spus  “facem treaba asta, o să fie bine.”

Dar stai. Cine le preia, cine le livrează, cine le pune în plicuri, cine…

Eu, a zis Camelia. Eu și Mihaela, care oricum are cărți frumoase de dus înainte de Crăciun.

Și-apoi mamele fantastice s-au apucat să plătească o carte care încă nu exista. N-avea copertă, n-avea ISBN, n-avea…

În câteva zile am strâns suma necesară pentru tipar.

Mă uitam la monitor și nu știam, să plâng sau să râd? Dacă nu iese, ce mă fac?

Apoi am întrebat pe blog, dacă e bal, bal să fie, scoatem 200 de exemplare și vedem noi…

Și-aici ați intervenit voi. Cu același entuziasm, cu aceeași viteză, cu aceeași încredere pe care nu știu dacă o merit, nu știu cum am căpătat-o de la voi, dar pentru care sunt extraordinar de recunoscătoare.

Mihaela făcea ultimele retușuri. Laur construia un site nou, pentru o entitate nouă, sub a cărui denumire să putem cere ISBN, așa încât cartea noastră să fie chiar carte și nu doar o broșură cu 20 de pagini. Tipografia din Canada trimitea prețuri pe care habar nu aveam dacă le putem acoperi, de vreo 4 ori mai mari decât la București, inexplicabile, incredibile, imposibile. Într-o duminică noapte, cam acum 2 săptămâni, am trimis fișierul final pentru ediția de la București. Era șase sau poate șapte dimineața în România, Cami abia se trezise, i-am zis: Vreau doar să-mi spui că se deschide fișierul și e totul ok.

Se deschide, culcă-te. Noapte bună.

Până m-am trezit, la București cartea fusese tipărită, tăiată, legată, împachetată și era gata de trimis în lume.

Până ne-am dezmeticit, fulgul de nea începuse să ajungă la destinațiile cele mai apropiate și deja făceam planuri pentru curierat, poșta română, livrare la punct fix.

Și-apoi au început să vină reacțiile.

“Ce carte frumoasă, Ada!”

“Ce luminoasă e!”

“Ce frumos curge!”

“Așa ar trebui să fie toate cărțile pentru copii.”

“De când căutam o poezie pe care s-o poată învăța și copilul meu?”

“Data viitoare, musai cu copertă cartonată, poate și cu folio, merită…”

În Canada cartea nu plecase în tipar. În Canada ne zbăteam în dileme legate de dimensiuni, format, intensitate de culoare, gramajul hârtiei… În Canada nu știam dacă să punem pagină specială, mai ușor de decupat decât celelalte, sau să schimbăm hârtia cu totul. În România, Fulgul de Nea se așeza deja cuminte în locuri ascunse, pentru dimineața asta. 20 de exemplare pentru Fundeni. Încă 20 la o grădiniță. Mai ai? Mai vreau și eu două exemplare.

Ieri am primit cutia mea cu cele 200 de exemplare pentru Americi. 200 din 700 tipărite la București și în Mississauga.

E grea, să știți, deși cărticica e subțire. Secretele atârnă mereu destul de greu…

Nu știu dacă nu cumva, la greutatea asta ascunsă între foile unei cărticele cu o singură poezie, nu contribuie toți cei mai sus amintiți. Dacă nu cumva, între paginile ei nu s-au strecurat și licuricii mei, și alfabetul de sărbătoare, și iepurașul de pluș, și șoricelul Laurică, și buburuza Fridolina, și omul de zăpadă și toți ceilalți ce se cer puși pe hârtie și trimiși în lume, se poate, se poate, iată, orice este posibil.

Mulțumesc, Mihaela, că ai vrut să desenezi cartea asta. Mulțumesc, Tavi, că ai găsit sponsori. Mulțumesc, Oana, că vrei să le dăruiești cartea asta tuturor copiiilor de la școala românească. Le mulțumesc, desigur, sponsorilor, care nu știau nimic despre mine, dar știau suficient despre comunitatea Vorbesc Românește cât să meargă pe mâna lui Tavi. Mulțumesc, Tata, că mi-ai trimis și tu bani să dăm la tipografie…

Vă mulțumesc vouă că ne primiți. Vă rog, trimiteți-mi poze când ajunge fulgul. Vă rog, iertați-mă dacă încă nu a ajuns la voi, spiridușii mei de la București fac tot ce pot ei. Mihaela și Camelia, prima cafea din București va fi cu voi.

Mulțumesc, Ioana, că vrei să iei cartea asta pentru 30 de copii din Texas.

Mulțumesc, Cristina, că duci cartea în Germania.

Mulțumesc, Maru, tu care nu mai ai copil mic, dar tot iei un exemplar doar așa, că iubim amândouă pisicile vărgate.

Mulțumesc prietenelor din Montreal, care m-au invitat să lansăm cartea ȘI acolo.

Vă mulțumesc vouă, GMBR. Și vouă, cititorilor mei.

Acum cred că se poate, se poate, cine știe, cu puțin noroc, cu un ilustrator dispus să mă suporte și să mă accepte așa cum sunt, poate și ceilalți copii ai mei vor ajunge în casele voastre.

Cum e să-ți apară o carte, când nici tu nu crezi că se poate?

Fantastic.

Drag,

Ada