Despre formele de agregare ale fericirii

20 Oct 2011 by

Câteodată, fericirea arată așa:

Finet, moale, vesel, alb, cu buburuze. Să mângâie pielea nebrăzdată de nici o bubă. Să absoarbă picăturile de apă. Să amuze.

 

 

 

E drept, că la fel de bine poate să arate așa:

Nivel de căldură 6.

200×200. Cu fermoar pe mijloc. Pentru două surori. Se-mparte frățește. Se poate uni, în caz că surorile vor să doarmă împreună. Că așa fac surorile. Vor paturi suprapuse. Doar ca să aibă un acoperiș deasupra, pentru că tot în același pat adorm până la urmă.

 

Alteori, fericirea ia forma aceasta:

Mai ales când ești epuizat, când nu-ți vine nici să bei apă, darămite să mai și gătești. Când ai nevoie de maioneză. De sare. De gustul ușor plăsticos al cașcavalului portocaliu. Când ți le aduce cineva, chit că le aduce cu 3 ore mai târziu decât te așteptai. Merge și fără paie, nu-i nimic că le-a scăpat pe jos în holul blocului.

Mi-a rămas inima la stelele de pus în fereastră la Crăciun, dar unde să le mai punem și pe acelea? Sunt frumoase, nu?

Poate că sunt doar obiecte și junk food, e drept că banii n-aduc fericirea, dar pentru mine sunt mai mult decât obiecte și carbohidrați. Sunt fericită. Am cumpărat câteva mângâieri pentru Lia, căldură pentru multe nopți de iarnă în camera fetelor, clătite neîndulcite (se-aude, doamna Q?), foițe pentru bomboane de ciocolată (mulțumesc, Dina L.) .

A fost o zi frumoasă. Cu Zu și Cookie. Cu Lia și Iepu. Cu Ikea și cu junk food și tartă cu afine, servite pe fast forward. Cu piure de mere și pere pentru Lia. Cu Miffy și Omida mâncăcioasă pentru Iepu. Cu pantalonii cu dungi și pijamalele cu buburuze de la Iepu pentru Lia. Cu zornăitoarea de plastic galben cu mâner verde, uitată pe canapea, lângă Iepu.

Cel mai frumos moment a durat însă 2 secunde. A început cu un clinchetit de sonerie de bicicletă. Așa mă anunță pe mine telefonul că am primit un mesaj. Cineva mă iubește. Acel cineva îmi aduce copilul cel mare de la after-school și-l plimbă de mână pe stradă, să ne-ntâlnim la mijloc, pe trotuarul nostru, cel cu farmacii. Farmacii la care n-au auzit de Camilia. Doar de Camomilia. Care e granule. Nu e suspensie. Nici Camilia nu e.

Același cineva o face pe Lia să râdă în hohote. Când râde Lia uit de oboseală. Râsul ei mă fericește. Privirile pe care i le aruncă tatălui ei mă înduioșează până la lacrimi. Lia râde ca un copilaș.

Am încheiat seara cu clătite (dezghețate) umplute cu gem de mure de la Mama Lui. Apoi am învelit jumătatea de pilotă a Irinei în așternutul colorat și-am trimis copiii la culcare.

Fericirea. Căldură, mângâiere, bucurie, hohote de râs de copilaș, Sare,zahărșigrăsimi, într-o zi de octombrie.

Life is good. Tx ZU.

Related Posts

Share This

3 Comments

  1. Zu

    O sa-ti spun “anytime” pentru ca a fost mesajul pe care l-am trimis amandoua fara sa ne vorbim macar, iar asta m-a amuzat teribil (la fel ca mesajele “identice” primite de fiecare de la jumatatea ei, asta da concidenta). Altfel… am fost doar pasager si copartasa si a fost o zi buna, plina de viata, indeed :D.

  2. ramona

    Cat de frumos scrii, Ada!…
    Ma regasesc atat de bine in tot ce spui!

  3. ana

    da, postul asta mi a placut si mie. e cam sirop, dar merge 😀

css.php
Privacy Policy