Despre frică

17 Jun 2011 by

M-a întrebat un coleg de facultate de ce nu pun poze cu copiii direct la avizierul blocului? De ce nu-mi public jurnalul pe pereții metroului? De ce nu mă gândesc că lucrurile scrise de mine despre copii s-ar putea să-i jeneze sau să-i înfurie la un moment dat, când vor fi mai mari.  Internetul e public, cocoană, a zis el, jurându-se că-n veci nu-și va pune (viitorii) copii în asemenea situație. Monologul lui pe tema exhibiționismului parental de care dăm dovadă eu și alte mame care se ocupă cu blogging-ul era construit corect din punct de vedere rațional și logic. Sunt pedofili pe internet care pot băli uitându-se la pozele cu Lia în coș, cum de nu mă gândesc la asta? Dacă Irina se va supăra că se știe despre dânsa când a mișcat prima oară în burta mamei sau ce a mâncat pentru prima dată la trei luni? Nu mă gândesc eu că-i încalc intimitatea?

Dar era și multă frică în spatele vorbelor lui. Frică de pedofili. Frică de oameni răi. Frică de copii care de la cea mai fragedă vârstă au dreptul la propria imagine și la intimitate.

Am vrut să-i spun, dar n-am apucat, că în lumea mea e ok să te lauzi cu pozele copilului tău. E ok să scrii lucruri frumoase, înduioșătoare, haioase despre copilul tău. Chiar și pe internet. Pentru că n-am văzut până acum pe nici un blog de mamă vreo urmă de dispreț la adresa copilului său sau vreun rând care să-l pună pe acel copil în dificultate ori în pericol sau să-l facă de râs în fața colegilor săi. Sigur, există un prag  – și dr. G mi-a atras atenția asupra acestui prag – când copilul începe școala. Am să respect acest prag. Pentru că-mi respect copilul. Nu pentru că mă tem că nu va înțelege de ce am scris despre ea. N-am scris lucruri de care să-i fie rușine. N-am pus poze care s-o compromită. Am scris despre frumos, despre urât, despre viață. Nu mi-e frică de pedofili, cum nu mi-e frică nici de faptul că e posibil ca vreodată cineva să-mi ia gâtul cum a văzut el la teve la siesainiuiorc. Zic, în mintea mea, că nelăsând copilele să zburde singure pe stradă, șansele ca ele să fie răpite sau să li se întâmple ceva rău ca-n filme sunt relativ mici. Nu zero, oricând se poate întâmpla orice. Dar mici. Oare ar trebui să-mi fie frică?

Azi, prietena mea Ana a trecut pe la mine și i-am pus-o pe Lia în brațe. Am pus-o s-o schimbe pe Lia, s-o îmbrace, am învelit-o în wrap și în sling și  i-am atârnat-o pe Lia în ele, a ținut-o, a întors-o.  Anei îi era teamă cum tuturor ne-a fost prima dată când am pus mâna pe un copil. Nu-ți fie frică, i-am zis, nu se rupe, n-ai cum s-o scapi, nu o doare nimic, e ok să o atingi și să o muți de colo, colo, hai, încearcă. Ana și-a luat inima în dinți și după aproximativ o oră de întors Lioara pe toate părțile, a plecat încântată. Nici un curs prenatal nu-ți oferă așa o șansă, practica se face pe păpuși. Și nu mi-a fost frică să o las pe Ana să-mi atingă bebelușul. Eram acolo, n-avea ce să se întâmple. Oare ar trebui să-mi fie frică?

În urmă cu câteva săptămâni m-am plimbat pe aleile parcului cu o prințesă puțin tristă. Prințesa a pierdut o sarcină și-mi spunea că trauma a fost atât de mare, încât acum i-e frică să încerce iar, i-e frică să nu se mai întâmple o dată, să nu mai treacă iar ea și ai ei prin durerea aia imensă. Discuțiile cu femeile aflate în situația prințesei sunt delicate. N-ai ce să le spui ca să le mângâi și e mai ușor s-o dai cu oiștea-n gard decât să nimerești exact cuvintele care o pot ajuta. Frica prințesei e îndreptățită. E logică. E susținută cu argumente dureroase. Dar, prințesă, nu poți trăi în frică, i-am spus, curaj. Atât pot eu să-ți spun, curaj!

Cookie scria că se teme de faptul că fetița ei n-o va iubi. Aș! Copiii n-au cum să nu-și iubească părinții, măcar la început, de frica asta puteți uita. Da, mai încolo, la adolescență, probabil că vom deveni inamicii publici numărul unu, or să ne urască și or să ne desconsidere, or să se supere că le-am încălcat intimitatea (și când am scris despre dânșii pe internet și când am intrat în camera lor fără să batem la ușă), n-or să ne mai vorbească o vreme, or să se desprindă de noi, n-or să ne dea telefon, n-or să ne prezinte jumătățile lor, dar pe urmă vor crește iar! Vor crește și vor înțelege – sper eu – și de ce am scris despre ei și de ce n-am bătut la ușă.

Cred sincer că toate trecem printr-o etapă de frică. Frică de ce ne așteaptă. Poate că n-o să facem față. Poate că n-o să facem bine. Poate că nu va fi bine. Poate că o s-o dăm în bară. Poate că or să ne urască. Poate că…

Dar nu putem trăi în frică. Pentru că frica – e foarte adevărat – ucide mintea și naște monștri. Oare ar trebui să-mi fie frică?

 

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

29 Comments

  1. În ce zonă vă plimbaţi de obicei? Mai sunt în Bucureşti doar vineri şi mi-ar plăcea să te cunosc 🙂

  2. Foarte bine spus, Ada! Si eu zic la fel, incerc sa-mi protejez intimitatea mea si a familiei mele, dar in rest nu-mi este frica ca cineva mi-ar citi blogul. Si nu-mi este frica sa spun ce spun, o pot spune oricand si fata in fata.

    Am o intrebare: de ce-i scoala un prag pentru impartasit experiente despre copilul tau pe internet?

    • Pentru ca din clipa in care stie sa scrie/citeasca e alegerea lui daca vrea sa scrie sau nu pe net.

  3. uite, noi am decis sa nu punem poze cu smaranda public. si si blogul ei e deschis doar cui vrem noi. si asta pentru ca natasha, cainele nostru, a aparut adesea in cancan, cu poze furate de pe blog. pentru ca in aceleasi ziare de scandal, de la un post al meu de genul sunt obosita ca nu doarme smaranda noaptea, s-a ajuns la maria coman e disperata din cauza copilului car urla. si eu personal vreau sa feresc copilul de asta. poate peste 15 ani o sa imi reproseze ca pozele ei n-au fost la ziar. poate o sa reusesc sa ii explic, poate nu.
    iar despre frica, mie mi-e frica ca nu voi stii sa ii explic convingator ce e bine si ce e nu, care sunt limitele si de ce trebuie sa se fereasca

    • Da, Maria, dar tu esti tu si eu sunt eu. Si vei sti. Si e ok sa si gresesti, ca parinte. Nasol e sa persisti in greseala.

  4. Alexe Mihai (Dini)

    Tot ce scrieti imi place si imi aminteste de o perioada din viata mea.
    E o perioada frumoasa, a trecut ca o adiere, copii mei sunt acum mari, 26 si 22, iar la acea vreme nu mi-a trecut prin minte sa “imortalizez” trairile momentului…
    Nu vreau sa spun ca “istoria se repeta”, dar ceea ce scrieti voi despre “momentele” voastre imi evoca “momentele” mele…si-mi place!
    Deci: exista “frica” la toate nivelurile, ideea e ca nu ea trebuie sa ne conduca viata…
    Va multumesc pentru ideea voastra!

  5. Mie cel mai frica imi e sa nu-i transmit fricile mele si copilului.

  6. Eu i-am prezentat lui Mihai blogul cand incepuse sa citeasca. Speram sa fie atat de curios de ce scriu pe el incat sa-si exerseze cititul pe el. A fost curios la inceput, apoi nu l-a mai interesat. N-a intrat niciodata sa vada ce mai scriu acolo. Stie ca pun poze, ca povestesc, ca participam la concursuri. Am folosit blogul si ca sa-l indemn sa isi povesteasca experientele lui intr-un jurnal. In care nu stiu cat de des scrie, dar cica mai scrie.
    Si da, am grija cand scriu despre ei sa nu le lezez intimitatea. Sunt mari, au colegi si prieteni care bantuie pe net.

    • Nu cred ca exista vreun parinte – pentru ca mai scriu si tati – care cu buna stiinta sa-si puna copilul in pericol.

  7. Foarte bine argumentat impotriva fricii, dar nu vad sensul pragului “cand stie sa scrie” – pe acelasi principiu continui sa pui poze pana cand invata sa faca poze? In sfarsit, as zice ca problema la o adica nu e actul in sine (pui sau nu poze/descrieri pe blog) ci motivul pentru care o faci sau nu. Iar in privinta asta clar “frica” nu ar avea ce cauta.

  8. Zu

    Eu sunt reticenta. Nu stiu nici eu de ce, poate pentru ca la origine sunt timida, dar uite ca am descoperit ca netul nu are balauri ci, dimpotriva, oameni faini pe care asa am ajuns sa-i cunosc si pas cu pas am ajuns sa-mi dau numele real, sa mai pun o poza cu copilul si sa ma citeasca toata familia. Si e frumos pentru ca decizia mea a fost sa scriu pe blog despre lucrurile de care vreau sa-mi amintesc, iar astea sunt de obicei lucrurile bune :-).

    • Da, asta ziceam si eu: ca de obicei scriem despre lucruri bune si despre chestii utile, frumoase, care ne plac sau pe care le recomandam. Tata, cand nu postez, ma suna sa ma intrebe ce s-a intamplat.

      • Zu

        Avusesem candva o discutie cu Mariamirabela, tocmai despre faptul ca daca nu publici si lucrurile rele din viata ta construiesti un tablou fals, care poate induce lumea in eroare si pana la urma nu suntem noi cu adevarat acolo, insa zic eu ca astea sunt amintirile mele, asta e ce vreau sa povestesc nepotilor si ce vreau sa retraiesc atunci cand oi avea 80 de ani :D. Nah, ca divaghez… tu continua sa postezi tot asa, ca tare frumos o faci :D.

  9. mama lui andrei

    parerea mea e ca frica va deveni din ce in ce mai mult parte din viata noastra;cauzele sunt diverse si diferite si tin de fiecare…
    cand iti faci un blog in principiu ti-l faci pt ca ai ceva de comunicat de impartasit si mai ales poti sa iti scrii ceea ce ai de comunicat, ceea ce e mult mai mult decat a le vorbi, scrisul are ceritele lui si putina lume stie a scrie nu corect dar interesant … tuturor ne trec diverse chiestii prin cap, avem diverse experiente dar daca nu stii a le scrie si descrie nu ai ce sa cauti in spatiul asta…
    cred ca nu ai de ce te teme in ceea ce o priveste pe irina si ceea ce ai scris tu pe blog… mie mi s-ar parea fantastic sa pot tine un jurnal al copilului meu in felul asta si poate ca asta ajuta chiar la relatia ta cu ea de mai tarziu… e un martor impartial si relativ nemodificabil…
    in general iti poate fi frica sa treci strada sau sa mergi pe scara rulanta…

    detaliaza te rog ref intimitatea si “pragul” legat de scoala… pentru neinitiati:)

    • Discutia cu G a avut loc anul trecut. Am sa o reimprospatez si revin. Poate chiar il rog sa explice el cu cuvintele lui.

  10. ana

    Intotdeauna o sa ne fie frica de orice. Inclusiv de a ni se face frica. Dar o sa trecem peste asta, pentru ca altfel viata ar fi o perpetua noapte polara fara vreo urma de aurora boreala (rima e neintentionata)

  11. Ada m-a rugat sa formulez un raspuns vis-a-vis de momentul cand un blog “despre un copil” ar trebui incheiat, anume inceputul perioadei scolare. Ii spuneam si ei ca sigur – cand am vorbit despre asta acum mult timp – aveam o explicatie coerenta, succinta si deci convingatoare. Psihiatrii uneori au astfel momente de insight despre care ulterior pierd ratiunea cauzala. Am sa caut totusi sa o redau aici.

    Majoritatea dintre noi nu intelegem “de ce” copiii merg la “scoala” la 7 ani (+/- 1 an); consideram cifra oarecum arbitrara si mai degraba avand de-a face cu cerinta sistemului, nu cu dezvoltarea copilului. Copilul nostru destept oricum stie sa scrie si sa citeasca de la 5 ani, vorbeste fluent o limba straina de pe la 4, si de obicei se afla intr-o criza de timp cam ca pigmeii canibali din nordul Africii (caci dansii, nu-i asa, au o speranta de viata scruta, cam 11 – 12 ani). In fapt, din perspectiva psihologiei developmentale, 7 – 8 ani este varsta desavarsirii atasamentului ca functie de supravietuire. Prin atasament inteleg relatia intrinseca dintre copil, si parintele lui; rezolvarea complexului oedipian si intrarea in faza de latenta; internalizarea parintelui si transformarea lui intr-o unealta de dezvoltare (pana acum, daca e sa fii drept, a fost una de supravietuire). Copilul de 7 ani poate deja, teoretic, sa “supravietuiasca” si de unul singur.

    Asta e teoria, de-aia merge copilul la 7 ani la scoala, anume ca poate sustine comunitatea de egali si intr-un fel va fi devenit emancipat. De ce am sfatuit-o pe Ada sa intrerupa blogul despre Irina cand Irina va merge la scoala? Pentru Irina. Anume ca intrarea la latenta inseamna gestionarea unui doliu de separatie implicit; copilul a inceput sa exploreze, si e un capat de drum sa-i spui ca povestea scrisa de “mama” se termina aici, eventual poate sa-si scrie ea povestea de acum inainte. Una la mana. Doua la mana consider ca – si-aici unii si-au exprimat rezerva – mediul online e unul cu potential stigmatizant. Copiii sunt rai, cruzi si marginalizeaza alti copii disautonomi, adica ramasi intr-o faza de co-dependenta oarecare la parinte. Imaginati-va un copil cu enurezis, care mai face pe el; va fi dezastruos la scoala. Aidoma, un copil al carui parinte inca ii scrie povesti pe blog ar putea deveni subiect de discriminare. Bine, continua atunci obstinat criticul, dar de ce “atunci”? De ce nu la 5, sau la 4, sau la 3? Pai pentru ca la 3, sau la 4, nu se poate, pentru ca inca suntem la varsta la care copilul nu are insight pe sarcinile care presupun o falsa credinta (sau un exercitiu de imaginatie). La 5 ani e in plina explorare imaginatorie, apar “prietenii imaginari” si personificarea lui intr-o poveste il va angrena cognitiv in a-si dezvolta expresivitatea de rol intr-un joc dramatic. Asta co-exista, si coaguleaza, dezvoltarea de faza si rezolvarea fiziologica (“as is”) a complexului oedipian, anume ca e un make-believe, e un fake, un joc ca il anihilez pe parintele dominant pentru a-i lua locul in relatia cu parintele altern. Si deja de la 6 – 7 ani suntem deja la scoala.

    Nu in ultimul rand i-am propus Adei sa incheie blogul despre Irina cand Irina merge la scoala si pentru Ada. Vine o vreme cand a fi parinte va presupune sa intoarca un ochi de la copil, sa faca pasul inapoi dinspre camera ei si sa n-o deranjeze “la teme”. E un job greu, trebuie sa inceapa cu un exercitiu voluntar de inatentie astfel incat, pe cand adultul nu se uita, copilul sa mai creasca putin. De-aia exista sfarsit pentru orice poveste; de-aia cartile au coperti; de-aia marcam punctele de cotitura in dezvoltarea oamenilor prin ritualuri de initiere.

    G

    • mama lui andrei

      multumesc …..
      cam complicat la prima vedere dar util…

  12. uite, pe fetita mea n-o deranjeaza ca scriu despre ea. Are aproape 9 ani si e, evident, exceptionala, talentata, foarte frumoasa , intuitiva si sfatoasa. Insa eu o intreb periodic daca eok sa scriu una alta, sa public vreun desen etc etc si cand va spune stop, va fi stop.

  13. PS imi citeste blogul cand vrea ea.Inca nu si-a facut unul, dar nici mult nu mai e….

  14. noa

    o, nu, mamicile care bloguiesc n-au nimic de a face cu exihibitionismul 🙂 si cei care citesc blogurile astea care relateaza experiente atat de personale sunt departe de voyeuristi (me included :D)recunosc, ador blogurile de mamici. daca mai sunt si very crafty girls, e si mai bine. dar sa nu ne ascundem dupa deget. blogareala e o forma de comunicare pe masura societatii deformate in care traim, unde domina prezenta persoanei I singular si a catelului si purcelului asociati. si acum, astept loviturile 🙂

  15. Noa, pe aici nu lovim pe nimeni:)

  16. noa

    asta era si impresia pe care am capatat-o pana acum, doar ca am momentele mele de suflat in iaurt 🙂

css.php Privacy Policy