Despre libertate

23 Apr 2011 by

În a treia zi a vacanței de Paște, în doar două ore, Irina a învățat să meargă pe bicicletă, fără roți ajutătoare. Desigur, Laur a alergat cât l-au dus picioarele pe lângă dânsa, ținând-o zdravăn de ceafă și a ținut nenumărate speech-uri motivaționale, la care eu n-am fost martoră, pentru că umblam după de-ale iepurașului.

“Nu credeam că am să ajung în această parte a vieții mele în care să nu vreau.” a zis domnița, când deja frica atinsese cote maxime. I se citea groaza pe chip și era gata să renunțe pe vecie la bicicletă și să nu se mai urce niciodată în vreo șa. “E ca pe motocicletă” a mai încercat Laur s-o încurajeze. “De parcă eu știu să merg pe motocicletă”, l-a taxat rapid Sora cea Mare. Apoi a început tocmeala: puneți-mi înapoi roțile ajutătoare. Nici vorbă, alea-s pentru bebeluși, ce-o să zică Luca atunci când o să afle că ai încercat și ai renunțat, mai bine nu mai merg niciodată pe bicicletă, o să merg doar cu rolele, vai, Irina, păi tu poți pe role care au niște rotițe uite atât de mici și cu bicicleta nu? Ia uite ce roți mari are bicicleta, și-s chiar două! Hai, mai încearcă. Ia ridică amândouă picioarele, hai că te ține mama. Uite, vezi, asta înseamnă echilibru! Să stai dreaptă în șa! Să nu te clatini. Și e de-ajuns să poți o dată, că pe urmă nu mai uiți! Așa e cu mersul pe bicicletă! Zău, învață creierașul și pe urmă nu mai poate să uite. Trebuie doar să încerci până reușești.

Noroc că nu stăm să ne uităm prea tare în gura dânsei, deși le spune ca un om mare. Da, mergea foarte strâmb și se îndrepta vertiginos ba spre garduri, ba spre ceilalți plimbăreți, cățeii mici în special erau într-un real pericol, sesizat de stăpânele lor, care degrabă îi ridicau de la sol, să-i scape de pericolul albstru. Văzând îndărătnicia cu care se pregătea să nu mai meargă pe bicicletă, Laur i-a răpit-o și pedalând cu putere, s-a avântat pe alee cu vântul fluturându-i în plete. Abia atunci a început chirăiala. “Laaaaur, e bicicleta meaaaaa, dă-mi-o înapoooooi”, striga și alerga după dânsul, cât o țineau picioruțele.

După  două ore și fix două căzături, Laur și-a luat mâna de pe spatele ei și domnișoara a reușit să pedaleze fără nici un sprijin, preț de 3-4 metri, fără să cadă.

Aplauzele și uralele au fost pe măsură. Mi-a plăcut cum a îmbrățișat-o Laur, tare mândru că a reușit fetița să-și mențină echilibrul. O altă fetiță, parcă puțin mai mică decât Irina, dar deja eliberată de roțile ajutătoare, chibița de pe margine. Taică-său a pus-o imediat la punct, amintindu-i că și ea fusese ovaționată când reușise pentru prima oară să mearga pe bicicletă fără ajutor.

I-am explicat Irinei că sentimentul pe care l-a trăit atunci când a reușit să se mențină dreaptă în șa se numește libertate. Când nu depinzi de nimeni și deții tu controlul asupra direcției în care o iei. Nu știu dacă a înțeles ea exact ce spuneam eu, dar a fost fericită că a reușit. Abia așteaptă să afle ce-o să spună mama lui Luca atunci când o să afle ce faptă de vitejie a făcut ea: a renunțat la roțile ajutătoare.

 

Probabil va mai dura până să aibă curajul să pornească singură de la început. Însă bucuria de a o vedea păstrându-și echilibrul și mergând mai departe e din categoria “something to remember”.

Vestea proastă pentru noi e că bicicleta asta i-a cam rămas mică, deci va trebui să găsim resurse pentru una nouă.

E cineva interesat de o bicicletă mică și albastră?

 

 

 

Related Posts

Share This

5 Comments

  1. mamabatranafarabraudelana

    yyyyessss! o sa vorbim la telefon! sa aranjam o intalnire! Sarbatori fericite si linistite !
    Cu drag!

  2. Amuzant este ca ne aflam in exact aceeasi dilema: daca sa incercam noua bicicleta fara roti ajutatoare, din prima????

  3. Felicitari Irina! Felicitari si lui Laur pentru rezistenta! Faine fotografii!
    Sfat… mai pastrati-i bicicleta un pic, conteaza mult sa poata sa puna usor picioarele pe pamant atunci cand are nevoie.

css.php