Despre liceu, curtea lui și grădiniță

24 Mar 2011 by

Anii mei de liceu au început în 1990, imediat după “revoluție”.

Am studiat limbile străine intensiv (asta însemnând 6 ore de engleză, 5 de franceză, incredibil de multă latină și, ca opțional, germana – din care nu s-a prins absolut nimic de mine, semn că a existat o perioadă din viața mea în care nu eram chiar foarte inteligentă. Acum regret că nu am profitat de ocazia de a învăța măcar fundamentele limbii germane. Orele de traduceri pe care le-am făcut în liceu, zecile de pagini răstălmăcite (că altfel nu le puteam spune) din engleză și din franceză, se simt acum în ușurința cu care, pe lângă radio, am putut face traducere simultană și traducere literară. Desigur, înclinațiile romantice specifice absolvenților de filo și limbi străine cu care am făcut acele cursuri se simt și ele, în sensul că dacă-mi pui un contract în față, mă uit precum mâța în calendar la termenii tehnici sau juridici. Se studiau chestii exotice în liceul meu. Greaca veche. Japoneza, când intraserăm deja într-a 12-a. Informatica. Liceul avea ziar și post de radio (de fapt, un punct de radioficare, un microfon și o stație, plus difuzoare în fiecare clasă, care la fiecare fără zece începeau să urle) și tocmai i se construia sala de sport. Pe fondul acestei construcții – care  a durat aproape toți cei patru ani din viața noastră de liceeni – am învățat, am râs, am chiulit  (vai!), am băut (de două ori vai!) am fumat (fără cuvinte) și am trăit povești de dragoste cum numai de la 14 la 18 ani poți trăi.

Am fost prima (sau a doua?) generație care a scăpat de treapta a doua, ceea ce, pe vremea mea însemna mare lucru. Desigur, am fost și prima generație care a dat bacul la cinci materii în șapte examene, dar nu despre cât de buni eram noi la învățătură și ce praf sunt generațiile care vin din urmă vreau să vorbesc. Nici despre dotările liceului ori despre veșnica rivalitate cu Șincaiul și celelalte licee din apropiere, nici despre băieții de la seminarul de popi ce săreau gardul în curtea noastră și apoi treceau sobri – își închipuiau ei – printre demoazelele în pantaloni scurți și tricouri mulate, îndreptându-se cu pași mari spre chioșcul de unde, în pauze, cumpăram pufuleți, cola la sticlă și (pe sub tejghea, doar pentru anume clienți) țigări la bucată.

Vreau să vă povestesc despre băncile din curtea liceului, bănci pe care în orele de sport (pe care nu le prea serveam) sau de mate (obiect complet inutil la clasă de uman) am învățat să cânt la chitară. Erau la început cele de lângă stâlpii de volei. Se juca rar volei, mai rar decât baschet, așa că pe băncile alea eram în siguranță. Gașca era eterogenă, formată din elevi de toate clasele, în special umaniști (îi recunoșteai după plete și după cămășile mereu descheiate ale băieților sau bluzele mai mereu lălâi ale fetelor). Eram într-a zecea. Singura clasă de a zecea care învăța cu cei de-a noua și de-a unsprezecea. Eram, așadar, un soi de struțocămilă, nici nou venită, dar ruptă de cei de generația mea. Nu m-a deranjat, mulți dintre prietenii și vecinii mei erau la școală în același timp cu mine, așa se aranjaseră lucrurile, încât plecam împreună, veneam împreună, chiuleam împreună și toate prostiile din lume tot împreună ajungeam să le facem.

Dar ce avea special curtea liceului era un perimetru destul de mare, delimitat cu gard și poartă (uneori încuiată), după care erau alte bănci așezate la umbră: locul acela se numea grădinița. Nu era chiar o grădiniță. Era de fapt curtea creșei de pe strada Oițelor, curte în care prea rar mai apucau să iasă copilașii, pentru că o infestam noi. Eram aproape zilnic acolo. De toamna până vara. Acolo am învățat cântece de munte și Pink Floyd, acolo am început câteva povești de amor adolescentin, tot acolo le-am și terminat. Educatoarele renunțaseră să ne mai ușuiască zilnic, ca pe vrăbii. Și dacă nu eram în clasă, eram la grădiniță. Mai în spate era grădina școlii generale. Alt paradis verde și o alee lungă ce dădea spre o străduță lăturalnică, mulți copaci printre care să te ascunzi sau în care să te cocoți. Tufe înalte de lămâiță și trandafiri sălbatici. Ce ghinion! Cancelaria școlii generale avea ferestre largi ce dădeau fix spre grădina asta, așa că devenise deja o tradiție pentru profesorul de serviciu să iasă din când în când și să strige la noi să plecăm, nesimțiți ce suntem, cum ne permitem… Atracția spre locul cu pricina era cu atât mai mare, așa că am învățat să ne camuflăm. Întinși pe iarbă, eram mai greu de văzut. Desigur, până la urmă tot ne găseau și ne alungau înapoi în curtea noastră.

Dar curtea noastră era făcută doar din beton și dungi trasate cu alb, trepte reci și numai câțiva copaci răsfirați pe margini, așa că lucrurile se întâmplau exact cum vă imaginați. Ei ne alungau. Noi ne întorceam. Ei iar ne alungau, noi iar ne întorceam.

Spre sfârșitul clasei a 12-a, când deja grădinița devenise istorie (eram prea speriați de bac și admitere, mulți din gașcă deja plecaseră la facultate, revenisem printre cei de generația noastră, cu care n-am mai reușit să ne conectăm) am descoperit alt liceu. Sf. Sava. Cu totul altă mâncare de pește. Devenise deja colegiu național, ceea ce pentru liceul meu fost industrial, acum teoretic, era doar un vis de mărire. La Sava învăța El. Sava nu avea nici grădiniță, nici curtea școlii generale, avea doar școala catolică la fel de lipită de gardul său ca și seminarul nostru de popi. Avea o fabuloasă sala de spectacole și o și mai fabuloasă sală de sport, coridoare înalte, bolte și arcade și scări care nu semănau deloc cu ce aveam noi la liceu. Și-n plus, Sava îl avea pe El. Am fost musafir la Sava. Mi-a plăcut locul, am cunoscut câțiva profesori, am așteptat pe culoarele sale să se termine anumite ore de istorie, m-am împrietenit cu câțiva dintre colegii Lui, apoi l-am părăsit, cu El de mână, doar pentru ca peste cinci ani să reîncep să trec aproape zilnic prin fața porților sale de fier forjat, pe drumul spre serviciu.

Azi nu mai trec pe-acolo. Nici pe lângă liceul meu. Oamenii au rămas și ei în urmă. Chiar și El e o umbră nu foarte prietenoasă. Dar dacă închid ochii și mă gândesc în urmă, aud cântecele de munte, mi-amintesc vocile celor cu care cântam sau vorbeam, mi-amintesc răcoarea anumitor zile și gerurile altora, mi-amintesc de mine, în jeans, tricou negru și cu pletele pe față și mereu, mereu cu chitara în mână, mi-amintesc cum se suna de ieșire și cum se trânteau ușile de perete, mi-amintesc prieteniile și inamicițiile, mirările și momentele de stupoare când aflam despre unii sau alții că s-au despărțit, sau, dimpotrivă, acum sunt împreună, mi-amintesc tentativele de sinucidere ale câtorva dintre apropiații mei (da, sufeream cu toții cumplit pe vremea aia) și serile de dans organizate cu supravegherea profei de rusă – de care copiii de bamboo din ziua de astăzi ar râde în hohote – pe care le-am trăit, mi-amintesc de acel “noi” care era mai important decât “eu”.

Au fost vremuri frumoase…

Related Posts

Share This

15 Comments

  1. Frumoase amintiri, Ada! Ai reusit sa le rascolesti pe ale mele 🙂 Din aceeasi perioada… cu mici diferente – eu am facut parte din ultima generatie cu treapta a doua, am terminat un profil de mate fizica din fericire boem in acele vremuri iar “gradinita” noastra era Cismigiul, multumitor de aproape de Sf Sava si suficient de departe incat sa nu ne alunge nimeni de acolo 😉 Te pup, o zi buna!

  2. stiu despre care liceu vorbesti 😀
    …cresa oitelor de langa sectia de politie unde mi-am facut cateva buletine si pasapoarte 😀

  3. gabriela

    Doamne,Ada,nu imi vine a crede.Generatii diferite,si totusi amintirile…Cu exceptia gradinitei,la care noi nu am avut acces,sunt aproape trase la indigo.Si eu tot la uman am fost,cu limbi straine intensiv (tot 6 ore de engleza,tot 5 de franceza si in plus si japoneza ).Tot ce ai descris tu imi e familiar:)Postul de radio nu l-am mai prins dar la revista scolii am fost si eu acolo,un redactor maruntel.Au fost niste ani minunati.
    Sora mea a terminat in Sava,in ’91 daca imi aduc eu bine aminte (ca tot atunci a si plecat din tara).Dar sa stii ca si liceul nostru a devenit colegiu intre timp:))
    Eu mereu radeam spunand ca avem de toate acolo in zona,de la cresa la liceu pana la popi si biserica,ba chiar si sectie de politie.In ultima vreme ,functiona chiar si un bordel pe Oitelor,mascat sub o afacere cu fotocopii Xerox (am sa scriu pe blog,am niste amintiri de coma)
    Numai bine,Ada!!!

  4. gabriela

    Cu Moldoveanu:)

  5. uff, ce amintiri

  6. alina

    Bai, deci te invidiez. Pentru chestia cu profilul filo. 🙂
    Ai mei s-au impotrivit vajnic planului meu care viziona chestii ligvistice.
    Am facut mate-fizica, cu 12 ore de mate pe sapt (dirigul era de specialitate, faceam mate si la orele de dirigentie, si la astronomie – da, aveam asa ceva in programa!!!, si la nu mai stiu ce). In fiecare zi aveam teme pt acasa cate 50-60 de exercitii minim, pe care profu-dirig ni le controla riguros si individual. Dupa care eram scosi, TOTI, pe rand, la tabla, cu exercitii la plezneala din cele de acasa, si daca doar copiasei … ala erai.
    Am avut profi de chimie ingrozitori (sot sotie, el a cedat orele mai tarziu, ales fiind directorul liceului). Si n-am sa uit cum era sa raman corigenta la chimie, in clasa a XII-a, si sa ratez admiterea la facultate anul ala, fiindca m-a prins profa citind Istoria religiilor pe sub banca (eram plictisita, ce vrei …).
    Eram singura de la MF care mergea la olimpiade la romana si franceza (engleza era a doua limba, dar am recuperat singura, fara meditatii, ultimul an, doar ca sa dau bacul la engleza!).
    Ah, am urat MF-ul!! Cat de mult imi doream filo … ooof … :).
    Sa nu mai spun ca primul crush a fost profu’ de romana din clasa IX-a … :P.
    Doamne, ce departe imi par vremurile alea. 🙂
    Am scris si eu la revista scolii, apoi, prin asta, si la ziarul local. Si din acest motiv a inceput sa mi se treaca cu vederea ca uram materiile exacte, primeam note (mai mult decat) de trecere, fiindca eu eram aia cu scrisul si vorbele. 🙂
    Multumesc pentru starnitul de reminiscente, am zambit in dimineata asta, larg.

  7. m.

    eu mi te-amintesc cand veneai pe la El pe la sf sava, uneori sa il vizitezi, uneori parca participai si pe la cursuri de romana sau latina. eram colega lui de clasa si povestea voastra nu trecea neobservata…

  8. m.

    aaa, nici gand. dar te tin minte. 😉 apoi te-am descoperit intamplator pe net acum vreo 2 ani si te-am recunoscut imediat desi nu cred ca am schimbat vreodata vreun cuvant. iti urmaresc cu placere povestea. nastere usoara! 🙂

    • Multumesc, Madalina, cat despre schimbatul vorbelor:) mai bine mai tarziu decat niciodata:)) Acu sa nu taci, da?

css.php
Privacy Policy