Despre limite

7 Sep 2010 by

Foarte interesantă discuţie s-a încins aici după ce am mărturisit public că am confiscat role şi bicicletă şi nici tort nu-i mai dau, pentru că a fost obraznică şi nesuferită cu bunicii.

Irina este primul copil pe care îl cresc şi cu excepţia unor mici derapaje, ca acesta care face obiectul discuţiei, e un copil compus şi destul de înţelegător, fără a fi fost vreodată supus la rele tratamente. Poate că educaţia ceva mai riguroasă pe care am ales-o îi va fi de folos peste o vreme, când tentaţiile o vor înconjura din toate părţile. Poate că o va face la fel de intransigentă cu lumea ca şi pe mamă-sa şi asta nu-i va uşura foarte tare drumul în viaţă. Cu siguranţă însă, o va ajuta să stea dreaptă şi dacă alege să fie nesuferită şi obraznică, îşi asumă consecinţele.

Eu nu-mi permit să generalizez ori să spun faceţi ca mine, căci eu deţin adevărul suprem. Ca mulţi dintre cei ce citiţi pe aici, am devorat cărţile de creştere a copilului şi teoriile nou apărute. Unele mi s-au potrivit, altele ba. Când dăm de prima criză familială între ce ştie soacra că e bine pentru bebeluş şi ce simte mama că e bine pentru aceeaşi mică persoană, toate mamele spun: mama ştie cel mai bine ce e bun pentru copilul ei.

Copilul meu are nevoie de reguli, de limite şi de garduri. Regulile sunt bune, ne învaţă cum să funcţionăm corect printre oameni. Cum să nu ne calce maşina pe trecerea de pietoni, cum să nu deranjăm restul clasei la grădiniţă, cum să ne integrăm la şcoală.

Limitele sunt bune, pentru că ne învaţă principiul flower power al cărei adeptă sunt de mult timp: libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta. Am învăţat pe propria mea piele că libertatea e un lux şi că de fapt, costă foarte mult, nu neapărat în termeni economici, cât de uzură psihică şi de oboseală fizică. Dar îmi iubesc libertatea şi rămân fidelă principiului enunţat mai sus, care îmi permite să trăiesc frumos, fără să deranjez pe nimeni.

Gardurile sunt mai mult decât necesare pentru orice copil. Gardurile îl apără. Sunt garduri bune şi garduri rele, cum am avut ocazia să aflu de la Dr. G. Un gard bun este acela în spatele căruia copilul se simte apărat şi nu prizonier.

Toleranţa excesivă şi închinarea la copil ca la soare sunt, în opinia mea, periculoase. Vedeţi rezultatele acestui tip de educaţie în toţi adulţii disfuncţionali pe care, cu siguranţă, îi întâlniţi în viaţa voastră. Cei ce vă deranjează în trafic, cei ce vă exasperează la ghişee, cei ce vă încurcă socotelile la serviciu, cei care cred că lumea există strict ca să le facă pe plac sau să le uşureze parcursul zilnic.

M-am dus foarte necăjită la dr.G să-i spun că Irina mă toarnă la buni. Un comportament neadecvat, greu de înghiţit de un părinte ce creşte singur un copil şi doarme cinci ore pe noapte ca să poată face asta. Cât de nedrept mi s-a părut ca fiică-mea, la cinci ani, să pună mâna pe telefon – pentru că are voie, să formeze numărul lui buni – pentru că eu am învăţat-o şi să se aşeze picior peste picior pe canapea şi să înceapă să spună: Mama nu mă lasă să invit copii acasă, mama nu îmi cumpără tot ce vreau eu, mama nu mă lasă la cartoon network, mama nu face asta şi nici pe ailaltă. Lasă că ştim noi de ce nu se uită la cartoon network şi că mama tocmai se pregătea să se mute în altă casă şi nu prea mai avea vreme de musafiri, lasă toate explicaţiile raţionale. Ce m-a şocat a fost gestul trădării, turnătoria la “tabăra cealaltă” cu care relaţia este civilizată pentru că EU mă străduiesc.

G. a râs şi a zis: ce mişto! E grozav că Irina te toarnă la bunică-sa.

Atunci am vrut să-i arunc apa în ochi şi să plec şi să nu mă mai întorc niciodată la acest arbitru care mereu ţine cu ursul. Dar există limitele (!) despre care vorbeam mai sus, aşa că am strâns din dinţi şi am ascultat cum turnătoria infamă a infantei e semn de sănătate psihică şi semn că dacă e vreo persoană pe lumea asta pe care Irina ştie că se poate baza no matter what, acea persoană sunt eu. Eu sunt baza ei, eu sunt stabilitatea ei, eu sunt tot ceea ce orice mamă visează să fie pentru pruncul ei: rădăcina. Sigur că mă toarnă, doar Buni şi Tati o văd rar şi pe ei simte că trebuie să-i cucerească, de-aia e dispusă să mă vândă pe nimic. Poate ei o vor compătimi şi atunci va obţine ceea ce doreşte: Buni va veni şi o va lua pentru încă un week-end în lumea în care copiii de cinci ani beau cafea cu lapte, stând picior peste picior, cu Bunica la masă, iar cei de 38 se joacă la computer până când cad cu capul pe tastatură. 

Tatăl Irinei a fost foarte iubit de mama lui. Atât de iubit, încât la 38 de ani nu recunoaşte nici o limită, nici o autoritate, nici un gard. Ce contează este momentul şi plăcerea proprie. Regulile sunt pentru cei mulţi, nu pentru el, care, nu-i aşa, e unic şi irepetabil. Sună cunoscut?

Irina are voie să facă foarte multe lucruri. Ştie să facă foarte multe lucruri, pe care alţi copii de vârsta ei poate nu le fac. Petrecem timp împreună, stăm de vorbă, explicăm, o dată, de două ori, de trei ori. Dar există reguli, limite şi garduri. Când toate deodată sunt încălcate, privilegiile dispar pe măsură. Nu, tortul în mijlocul săptămânii nu este un drept, ci un privilegiu. Ieşitul cu rolele în parc sau cu bicicleta nu sunt activităţi obligatorii pentru copiii de cinci ani, sunt amieze frumoase, în care timpul meu i-l dau ei, pentru că o iubesc şi ştiu că-i e mai bine în parc decât pe canapea la televizor.

N-am bătut-o pentru obrăznicie. N-am trimis-o la culcare fără să îi dau de mâncare, fiindcă a lovit pe cineva, indiferent cine ar fi fost acea persoană. Am sancţionat un comportament deranjant, care trebuie sancţionat acum şi nu mai târziu. Fiindcă bunicii, fie ei din partea mamei omniprezente ori a tatălui cvasiabsent, bunicii sunt preţioşi şi din păcate nu trăiesc veşnic. Îi vede rar şi nu are voie să-i trateze rău. Nici pe unii, nici pe ceilalţi. Reacţia mea ar fi fost aceeaşi dacă Irina ar fi lovit-o pe Buni sau ar fi fost obraznică din cale afară cu Buni. Prefer să-i iau acum rolele şi bicicleta (pe termen limitat) ca pedeapsă pentru proasta creştere pe care o mimează, că eu nu aşa mă port cu oamenii, decât să ajung la 13 ani să îmi trântească uşa în nas pentru că i-am încălcat intimitatea când n-am bătut la uşă şi am găsit-o pe chatroulette la 11 noaptea.

Copiilor noştri li se va spune la şcoală că au drepturi. Că pot să-şi raporteze părinţii dacă se simt abuzaţi. Curând, copiii noştri s-ar putea transforma din îngerii noştri în tiranii noştri. Dacă nu învaţă de acasă să respecte familia, să-i respecte pe adulţi, să nu vorbească în plus, să nu lovească, să aştepte  să le vină rândul, să nu conteste ce spun părinţii doar pentru că pot, dacă le veţi spune că totul li se cuvine şi nimic nu se aşteaptă de la ei, nu vă miraţi că peste 15-20 de ani vă vor părăsi, pentru că nu veţi conta, doar ei şi plăcerile lor vor conta. Nu vă miraţi că pornesc în viaţă crezând că lumea le datorează ceva. Irina ştie deja de la mine că orice drept trebuie câştigat şi presupune o responsabilitate. Şi dacă greşesc, e dreptul meu omenesc de a greşi, îmi voi cere iertare de la fata mea atunci când ea îmi va demonstra că i-am făcut mai mult rău decât bine învăţând-o să se poarte frumos cu oamenii.

Până atunci, există reguli, limite şi garduri.

Related Posts

Tags

Share This

30 Comments

  1. oana

    eu n-am doctor G., dar cred ca o sa vin la tine cu incredere sa ma sfatuiesti atunci cand o sa am probleme cu copilul meu… 🙂

    • Aaaa, absolut toate sfaturile binevoitoare trebuie trecute prin filtrul personal. Sa nu uiti 🙂

  2. Ce stiu eu e ca copiii au nevoie de limite. Sau garduri, cum le spui tu. Asta le da siguranta. Scrie si in carti. Fara limite se simt pierduti in oferta lumii inconjuratoare.
    Cat despre faptul ca te-a “turnat”… se zice ca este foarte bine cand vorbesc despre ce-i nemultumeste. Indiferent cu cine. E bine ca se descarca. Nu spun ca are dreptate, doar ca pe ea au deranjat-o niste lucruri si n-a pastrat supararea/frustrarea in ea, s-a descarcat. Si din cate stiu eu, e foarte bine ca o face.

  3. ce misto e r G:)
    si eu ti-as fi spus ca irina indrazneste sa se poarte urat cu buncii in fata ta tocmai pt ca se simte f ok si libera cu tine.

    Nu exista educatie fara limite, bineinteles. In afara e limitele de bun simt (nu scuipi, nu bati, nu minti , nu vorbesti urat, nu spui rautati cu intentie etc) mai exista si limitele parintilor insa…care unoeri sunt rezonabile, alteori nu.
    Aici e mai complicat .

    Sa te inchini la copil ca la soare dupa mine iar e o forma de abuz. pe copil trebuie sa-l cunosti, sa-l respecti, sa ientifici cauzele unui comportament aiurea (cum zicea Alina, Maria se simta nasol la gradi si reactiona prin micniciuni, s-a eliminat sursa de stress, sa-u eliminat si minciunile)

    De aia eu nu sunt pro pedepse si nuy mi se pare ca un tort cuparat special si din care toata lumea mananca nu are legatura cu un comportament sau altul….ci impotriva. ii ofera copilului posibiltatea de a face iferenta intre a vorbi urat cu buncii si a sta frumos cu ei la masa la o felie de tort.

    Eu una i-as fi dat tort si i-as fi oferit si morala de rigoare upa aia, intre 4 ochi, evident:P

    cat despre role si bicicleta….sa stii ca se poate pune si altfel problema. De exemplu: -ai suparat cu acest comportament si eu nu mai sunt in stare sa ies afara sa ma bucur de plimbare, asa ca azi nu mergem cu rolele.

    Asta mi se pare ca ar fi intelept, sa decopere cosecintele reale ale comportamentului (supararea mamei), si nu confiscarea mecanica a bunurilor….in care tot ea se simte nedreptatita.

    • Pana la urma am pus tortul la congelator, pentru zile mai senine. Nu, nu sunt sadica, desi uneori asa ma dau.

    • Iarta-ma, Sabina, insa am experiente anterioare cu Irina facandu-mi inima bucati in deplina cunostiinta de cauza. Deci, nu, mama e trista nu inseamna nimic. Mama e foarte suparata pe tine si de-aia nu se mai intampla asta si asta e alta poveste.

      • Pai asta zic si eu.
        mama e foarte suparata, asa ca mama nu mai merge la parc.

        E mai bine decat “esti un copil rau, de aia nu mergi in parc”, la asta ma refer.

  4. lunna

    te sustin. mama stie cel mai bine. and u are a good mom.

  5. mai, eu nu sunt mama, mai degraba copil decat spre mama, dar sunt destul de hotarata sa “nu-i suflu copilului intre coarne” cum ar zice mama. am vazut rezultatul asta in frate-mio si inca la 22 de ani avem “probleme” cu el, de genul celor spuse de anatati la postul anterior. la facultate o trebuit mers cu el pana la usa examenului sa te asiguri ca intra. ma rog, ideea e ca el nu a avut limite cand a fost mic, si si dc i se confisca ceva dupa 10 minute le primea inapoi si pedepsele nu se aplicau pana la capat. si asta m-a frustrat si pe mine, copil cuminte ce eram. nici partea cu prea multa strictete nu e buna, dar asa copil cum sunt cam pe metoda adei as merge si eu.

  6. Schumitza, personal “been there” cu o soră mai mică 🙂

  7. eu nu am fost acolo cu niciun frate mai mic si am 5. Dar da, exista limite pentru oricine, chiar si pentru copii. Mie imi place cum pune aceasta doamna problema pe blogul ei: http://purtatulbebelusilor.blogspot.com/2010/08/despre-consecinte-consecvente-si-alte.html. Scrie frumos.

  8. Am fost de curind in vizita la cineva si Vladut s-a apucat sa faca inspectie prin camere. I-am spus ca nu e frumos, mi-a zis ca asa sunt copiii, nu stau cuminti. Asa ii iau eu apararea in fata lui tati cind tati ar vrea ca el sa stea smirna, si a tinut minte – in avantajul lui 🙂

    Eu cred ca nu isi dau seama care sint limitele si ca fac rau daca spun sau fac ceva. Si il pun sa imi promita ca va face altfel si uita, nu e important. Zice ca asa sunt copii 🙂 Cred ca mai dureaza pina isi dau seama ce e bine sa faca si ce nu. Sunt bineinteles limite si e ok sa le impui.

    • Simona, asta face parte din “cum sa iti bati parintii cu propriile arme”: capitolul “citeaza-i cu seninatate”. Irina inspecteaza camerele cu succes, uneori incurajata fiind de gazde, spre disperarea mea, care in van incerc sa civilizez maimuta curioasa. Eh…

  9. alina

    sa-mi aduci aminte sa te aprob amanuntit intr-o postare!! 🙂 cand o da domnul sa am si eu un pic de ragaz. na, ca deja cineva mic imi da peste degete … 🙂

  10. Buna Ada,

    De curand sunt si eu mamica; fetitele mele sunt inca prea mici pentru a-mi ridica probleme de educatie, insa urmaresc cu interes, de multa vreme, blogul tau si al altor mamici…

    Pe Degetica (Sabina) – pe care o admir enorm pentru rabdarea si deschiderea ei – am descoperit-o tocmai in cadrul unei discutii aprinse despre a-ti palmui sau nu copilul… 😀 am fost aspru criticata atunci pentru ideile mele inchistate si severe, insa am ramas fidela atat principiilor mele de educatie rigida, mostenite de la mama, cat si opiniilor blande si permisive ale altor mamici, de la care am invatat ca poate nu e normal sa fim atat de aspri cu copiii pe cat voiam eu sa fiu.

    Revenind la subiectul in discutie, eu te aprob in totalitate. Si nu pentru ca mi-as dori sa-mi cresc copiii intr-o lume a pedepselor si a dojenilor, cat pentru ca lipsa regulilor, limitelor si gardurilor – cum ai spus tu – ma inspaimanta mult mai tare decat posibiliatea ca intr-o buna zi fetele mele sa ma arate cu degetul pentru ca le-am crescut prea strict, fata de libertatea altor copii. A pune limite mi se pare un rau mai mic decat a nu-ti tempera copilul in niciun fel, a lasa absolut totul la simpla lui intelegere si placere de a decide daca vrea sau nu sa asculte de cuvintele tale, ca mama (ca adult in a carui intelepciune sa aiba incredere, nu ca adult ce exercita un strict control asupta copilului).

    Ma uit in jur si sunt oripilata, terifiata de comportamentul unor copii, mai ales al adolescentilor. Si nu! 🙁 Cu pretul a mii de pedepse, nu pot accepta ca fetele mele sa ajunga ”asa”! 🙁 Oricat s-ar fi schimbat societatea ultimilor ani, oricat de tare ar fi scapat lucrurile de sub control in privinta adolescentilor, a modei, muzicii, distractiei lor… mai bine doi copii total alienati, decat doi copii dusi de valul societatii de consum (a placerilor) din ziua de azi… Doamne, si cine stie cum va fi peste inca 15 ani!… :((

    • Buna, Carla, bine ai venit pe aici. Eu cred ca nu trebuie sa te oripilezi in avans, ceea ce azi ti se pare oripilant, peste 15 ani va fi o glumitza de gradinitza:)

  11. mama lui andrei

    well done!
    ce bine ca nu sunt singura pe lume! asa am crezut la un moment dat mai ales ca toata lumea se pare ca s-a coalizat in acest principiu al libertatii si al personalitatii copilului….
    oare ce inseamna personalitate?
    mai citeste cineva pe caragiale?

    cred ca la varsta de 5 ani un copil poate intelege ce inseamna limite si reguli; cred ca poate simti dragostea parinteasca inclusiv in pedepsele aplicate, pedepse nu fizice dar care ii arata ca fiecare avem si drepturi si obligatii fata de cei din jur, asta fiind de fapt esenta libertatii (flower power , cum zici tu)..

    si ma gandesc , vazand unele comentarii , ca intr-un fel familia monoparentala (scuze! asta e expresia consacrata) are un avantaj, daca pot sa ii spun asa: un singur emitator si implementator de reguli! E mult mai complicat uneori cu doi parinti, cu doua tipuri – nu neaparat diferite – de implementare a regulilor si mai ales sa nu uiti sa ii spui celuilalt de “restrictia” zilei!

    cred cu tarie ca un copil are dreptul sa fie alimentat corect si sa aiba un loc curat de dormit. restul sunt in mare parte “facilitati” … asa ca privarea de ele inseamna din punctul meu de vedere o consecinta logica a faptului ca incalcat anumite reguli.

    De exemplu asta avem de mancare, proaspat , gustos, corect nutritional, asta mancam acum la ora de masa; nu am mancat intr-un interval rezonabil sau o refuzam, altceva nu mai avem…. dupa aceea o sa vrea sa manance si pietre… un fel de a stabili exact ce e cu timpul de masa si comportamentul la masa…

    la fel cu TV si desene…

    nu sunt un model dar eu l-am pedepsit pe andrei o zi intreaga sa stea sa se joace singur la el in camera fara TV, desene , wii, etc inclusiv iesit afara la copii in parc pentru ca a lovit pe cineva fara motiv doar din rasfat…. mai mare fiind ar putea sa il calce cu masina de exemplu

    copilul meu este destul de escroc sentimental, iar dintr-o discutie prietenoasa urmata de o bucata de tort nu ar intelege acum mare lucru, iar de ce mi-e frica e daca ar avea 10 ani ar zice iar am fraierit-o pe mama….

    pe cand daca il fac sa “simta” si sa constientizeze consecinta incalcarii unor reguli cred ca il ajut ca data viitoare sa se gandeasca inainte de a incalca o astfel de regula

    • D-aia ne intelegem noi asa de bine. Cand veniti in parc?

      • mama lui andrei

        sincer nu stiu
        mi-e si rusine
        de saptamana viitoare incepem serios gradi si daca vremea e OK venim… sunt chiar curioasa de parcul vostru

  12. mai, e o lume cumoplit de mica. Am dat peste articolul asta foarte fain la mine in feedreader. Just in time :)) http://www.hobomama.com/2010/09/perspectives-on-parenting-coming-up.html

    • alina

      da, articolul e foarte interesant. mie, de exemplu, imi prezinta doua perspective asupra unei aceleiasi probleme (refuzul de a manca ce a gatit mama), ambele, din punctul meu de vedere, ne-echilibrate.
      si vorbesc din experienta a trei copii extrem de mofturosi.
      sigur ca a forta copilul sa manance si a-l pedepsi prin mers la somn (??!) nu va conduce la ceva pozitiv in viitor – copilul va asocia si mancarea si somnul cu lucruri nu foarte placute.
      dar, sa ma ierte Dumnezeu, in cel fel este pozitiva atitudinea “copilul trebuie sa manance cand ii este foame, dintr-o selectie de alimente nutritive si sanatoase”? adica sa punem pe masa un platou cu bunataturi healthy si … apoi libertate totala, copilul se duce si se serveste cand vrea muschiuletul lui (aka ii este foame).
      nu cumva treaba asta va duce la un adult cu un regim alimentar absolut alandala (mananc cand si cum vreau, ok, nu porcarii, dar cam ce vreau eu, fiindca eu sunt stapanul meu si al lumii …)?
      adultul nu doar ca e acolo ca sa ghideze, dar are uriasa responsabilitate de a ingriji copilul intre limite sanatoase.
      da, ii dau de ales “cutare sau cutare”, daca se poate, caci, mai ales cu mai multi membri intr-o familie si cu gusturi diferite, cam greu sa le indeplinesti tuturor poftele. da, suntem relativ flexibili si cu “ora” de masa. da, acceptam ca poate intr-o zi copilului nu-i este foame la pranz sau cina. dar asta nu inseamna ca el stabileste ce si cand si cum mananca. ci ca ii prezint alternativele bune lui.
      daca nu ii este foame, nu pun masa peste o ora special pentru el. nu este corect fata de ceilalti din casa. desi opiniile tuturor sunt luate in consideratie, decizia se va in functie de cvorum, de catre persoanele desemnate (bio-logic si social) sa conduca si sa modereze caminul. democratie, daca vrei.
      ii explic, cand toata lumea s-a adunat in jurul mesei (noi avem o regula aici, sa mancam masa principala a zilei mereu impreuna, chiar daca asta inseamna sacrificii din toate partile) ca avem x de mancare, eventual si y. daca refuza, consecinta directa (!!) este ca eu (care depun efortul de a gati si organiza lucrurile!) nu-i mai ofer altceva pana la urmatoarea masa. punct. nenegociabil, in principiu. exceptie cazurile de boala, stres puternic etc.
      aici nu e vorba de control sau inflexibilitate. este vorba despre responsabilizare. un copil nu are cum gestiona o libertate neingradita, nu are capacitatea psihica, emotionala, nu are instrumentele necesare pentru a-si coordona reactiile potrivite.
      e nevoie de mine (si de tatal lui) pentru a spune ce TREBUIE facut. da, trebuie. nu stiu de ce exista fobia asta a lui TREBUIE, pe mine ma inspaimanta radicalismul fara noima. echilibrul nu se poate gasi la extreme, e in permanenta o miscare reciproca de adaptare, iar copilul are intotdeauna prioritate, dar prioritatea asta e nevoie sa fie digerata corespunzator. si nu e neaparat o chestiune de rabdare a parintilor (si ce discutie se poate purta aici despre drepturile lor!!), ci de inteles ca, asa cum spune Ada, lumea este facuta in asa fel incat libertatea mea personala se sfarseste acolo unde incepe libertatea ta personala. copilul nu e centrul universului, ci parte din el. e ocrotit si pus deasupra fiindca e fragil si in crestere, dar parte din invatarea lui este ca si el, cat de mic, TREBUIE sa respecte si sa aiba griji si responsabilitati. nu putem lasa ca lucrurile astea sa vina brusc odata cu maturitatea. si nu, nu-i suficient sa modelam un anumit comportament. e nevoie si de exercitiu coordonat. coordonat, nu controlat, nu fortat, nu abuzat. of. hai ca m-a luat valul, trebuie musai si sa scriu si eu cate ceva pe blog … one day. 🙂

  13. Zoozie, mie imi place enorm cum scrii tu – si ti-o spun cu toata simpatia (nu ti-am spus-o pe blogul tau pentru ca m-am enervat tare ca nu pot fi asa cum scrii tu pe acolo! :D), dar serios nu cred ca multe mame au nervii de fier sa procedeze cum spui tu… Ori tu ai o rabdare fara limite, ori ne citezi din carti de psihologia copilului, pentru ca pe mine, sincer, doar citind si imaginandu-mi cum ar fi sa procedez asa (asa cum spui tu), ma apuca toate transpiratiile si nervii… 😀

    (aici as fi pus emoticonul acela ce ofera un buchet de floricele).

  14. Felicitari pentru text, nici eu nu l-as fi scris mai bine 🙂

    G.

  15. ALina, hobo mama chiar asta spunea, ca ii da de ales intre ce au ei pe masa, ca de mult si ea si sotul ei mananca diferit asa copilul ae o lista destul de larga in meniu. aca nu are ce vrea el pe moment ii da ce cere la alta masa, la actuala copilul se mulumeste cu ce este. :)) Subscriu la ce ai scris si asta fara rezerve.

    Carla spre rusinea mea stiu de carti de psihologia copilului mai mult din citate ale altor parinti, din articole de populariyaere, nu am nici timp nici rabdare sa citesc foarte mult acum. Pe blog scriu despre intamplari reale si da, asa fac eu. Dar imi perd cumpatul si am si recunoscut asta deschis. Nu sut um parinte perfect, nici Anda nu se bucura de tot ce-şi doreste sufletelul dar daca e vorba de placeri pe care eu le consider nevinovate sau justificate varstei, atunci nu intervin. Nu se pune problema de a-mi ceda autoritatea.

    Cu exceptia refuzului imbracatului, care este o etapa fireasca, nu pot spune ca am probleme cu ea sau ca nu colaboreaza. Ba chiar Anda plange, isteric uneori. Incerc sa am rabdare, m-am imunizat si pe cat posibil elimin sursele care o streseaza. De cand am ajuns acasă a plans o singura data, deci reusesc. Iar ion timp va invata sa se eexprime sis a se impuna, deci nu+mi fac griji cu asta.

    Cea mai mare provocare a mea ca mama de copil la mica adolescenta e sa vad lumea prin ochi de copil, incerc sa-mi amintesc cum gandeam eu in copilaria mica si merge destul de bine.

    Pe de alta parte,eu sut aceeasi mama care-i spune copilului: m-ai obosit cumplit azi, as vre sa termini cu astea, in ochii mei sunt prostii si nu vrea sa fiu intelegatoare. Pur si simplu nu mai am rabdare si nu ma mai pot controla. Deci streseaza-l pe tac-tu. Fata vine inapoi in 10 secunde cerand afectiune si ma apuca rasul. Sau recunosc cand am gresit si-mi cer scuze. E incredibil cat de mult percuteaza la dialogul sincer, chiar daca nu-l percepe la fel ca mine.

  16. mimi

    mie mi se pare ca o educi foarte frumos pe Irina. si eu cred ca e important sa existe limite si garduri. am observat ca uneori copii au tendinta de a testa adultii pentru a vedea cat de departe li se permite sa merga. respect si admiratie poarta insa adultului responsabil care nu le permite orice. inteleg chiar asa mici ca e mai ok sa nu ti se permita tot.

  17. Zoozie, itit multumesc de recomandare! Blogul s.a mutat la http://www.desprejesperjuul.blogspot.com

css.php
Privacy Policy