Despre o criză de isterie, una de ataşament, o jumătate de adevăr, două trenuri de noapte şi aproximativ 38 de ore la Iaşi
– Ce mai e şi prostia asta! De ce să facem şcoală şi sâmbătă? E zi liberă!! Nu vreau să mă duc sâmbătă la şcoală.
E marţi, ora 16.00 şi pe trotuarul din faţa after-school-ului, Irina plânge. Cuvintele de mai sus sunt semi-isteric aruncate în vacarmul străzii. Mi-e milă de ea.
Tocmai i-am spus că n-o iau cu mine la Iaşi, pentru că sâmbătă trebuie să meargă la şcoală. E doar o jumătate de adevăr. De fapt, pentru că nu s-a inventat teleportarea şi drumul de la Bucureşti la Iaşi se face în şapte ore, pentru că Lia suferă foarte tare ori de câte ori îi sparg rutinele cu întârzierele sau absenţele mele, am hotărât să plec la Iaşi cu trenul de noapte, în seara asta, şi să mă întorc cu alt tren de noapte, aşa încât să nu lipsesc decât o zi din viaţa ei. Călătoriile cu trenul de noapte sunt scumpe. Chiar şi cu carnet de elev prezentat conştiincios la ghişeu, tot ar costa 360 de lei biletele Irinei, bani pe care nu-i avem doar ca să o plimb prin Copou şi să-i arăt Biserica Trei Ierarhi, aşa cum îmi propusesem. Dar ce sens are să-i dau ei toate amănuntele, mai bine tac şi spun doar jumătate de adevăr. Minciună prin omisiune. Nu mai vreau să pun pe umerii ei “n-am bani” pentru că de la o vreme se tot interesează cum să facă să câştige şi ea ceva, ca să poată să m-ajute. Şi e trist şi frustrant şi nu mai vreau să vorbesc despre asta.
– Îmi pare rău, Irina. Asta e situaţia. La zece absenţe nemotivate îţi scade nota la purtare, e ordinul ministerului.
Da. Un Director din minister s-a gândit el că asta e piesa, vreţi liber pentru 2 şi 3 mai, trebuie să le recuperaţi. Nu ştiu dacă recuperarea e în contul programei şcolare, să nu rămână copiii în urmă sau e în contul salariilor profesorilor, să nu le taie zilele de la plată, e o birocraţie care îmi scapă şi apoi, în România lucrurile sunt extrem de simple. Dacă e ordin, cu plăcere.
Irina continuă să plângă aproape tot drumul spre casă. Nu doar pentru că se face şcoală sâmbătă, n-o interesează că va avea o altă zi liberă, dar totul, totul o nemulţumeşte. Că se scoală la 6 dimineaţa, că merge la şcoală cu maşina, că doamna vrea s-o pună în bancă de mâine cu H. şi ei nu îi place de H, că bagă degetul în nas şi apoi în gură şi odată a mai făcut el o chestie fantastic de scârboasă despre care nu vrem să povestim aici şi apoi H e cel ce i-a luat cartea aurie cu nu ştiu ce dinozaur şi ea vrea să stea cu Natalia şi eu nu mă gândesc la Lia, că stau doar câteva minute pe zi cu ea dimineaţa şi acum plec şi la Iaşi fără ea, ea voia să meargă la Iaşi şi acum ar fi momentul să mă bag şi eu pe banda a treia că aia e de mers înainte. Râde şi plânge simultan, ca împăratul din poveste. Nu se opreşte decât atunci când îi spun pe faţă că n-are mama ce să facă, o să vorbesc însă cu Doamna, să o rog să nu o pună cu H în bancă.
Lia este foarte supărată pe mine. Simte clar când urmează să plec şi protestează îmbufnându-se, plângând şi agăţându-se cu mâinile şi cu picioarele de mine, privindu-mă în ochi şi strigându-mă cu jale, de parcă tocmai ce aş fi murit, “Maaaamiiiii, maaaaaaaaaaamiiiii, maaaaaaaaaaaamiiiii”. “Sunt aici, puiule, uite-mă, te ţin în braţe!” rostesc mantra la infinit, “nu mai plânge, nu mai plânge, şşşşşşş, şşşşşş”. În somn, Lia rosteşte “şşşşşş!”, se şuşuie singură, draga de ea, e sunetul de siguranţă, sunetul care spune “sunt aici, puiule, te ţin în braţe”.
Nu durează decât 5 minute după ce plec spaima ei de despărţire şi, de fiecare dată, plec cu inima în gât, pe jumătate înduioşată, chisăliţă, praf, pe jumătate revoltată că totuşi alerg direct acasă de cele mai multe ori, refuz invitaţiile după ora 19, rar de tot lipsesc de la baie sau de la ritualul de culcare, doar lunea ajung acasă mai târziu, pentru că am atelier de la ora 16 şi apoi trebuie să răzbesc traficul, ce să fac… Stăpâna se supără dacă atunci când se trezeşte din somnul de frumuseţe nu-s acolo lângă pat, s-o iau în braţe şi s-o întreb “Te-ai trezit, ai dormit bine? Ai visat frumos? Cu îngeraşi? Cu fluturaşi? cu all sugarandspiceandeverythingnice?”.
Miercuri dimineaţă scot din arsenal cartea mea aurie: o sun pe buni. Buni e de acord să o ia pe Irina la ea. În casa bunicii Irina uită de curgerea timpului. Nici n-o să ştie că nu-s acasă. Iar eu mă întorc duminică la cinci dimineaţa. La timp să fiu acasă când se trezeşte Lia, s-o iau în braţe, să-i dau micul dejun şi apoi să pornim spre Apus să o luăm şi pe Irina şi să mergem, vedem noi unde.
O sun apoi pe Tova să o întreb dacă sâmbătă chiar se face şcoală.
– Chiar se face.
– Şi chiar puneţi absenţe?
– Chiar pun. Dar ştiu că vreţi să o luaţi la Iaşi, mi-a zis că pleacă.
– Doamnă, nu o iau la Iaşi că e prea complicat, stau doar câteva ore acolo practic mai mult voi fi în tren. Însă aş vrea totuşi să o las la bunica. Ieri a plâns, cred că e foarte obosită.
– Credeţi dumneavoastră că e aşa obosită? După vacanţă?
– Să n-o cred?
– Nu ştiu ce să vă zic, uneori copiii mai exagerează.
Mă blochează gândul ăsta, că poate n-ar trebui să îmi cred copilul. Nu înţeleg de ce, am acelaşi şoc pe care l-au avut doi copii amărâţi cărora le-am dat un ban şi în prostia mea le-am zis: să nu cumpăraţi băutură de banii ăştia. Nici ţigări!
– Dar de ce să cumpărăm băutură?
Chiar aşa, de ce să presupun eu că doi copii amărâţi care cerşesc în curtea bisericii lor de cartier vor da fuga la non-stop să cumpere băutură pentru părinţii ticăloşi care i-au trimis la cerşit? De ce presupune Doamna că Irina mă minte, mă păcăleşte, e leneşă, îşi face fiţuici în clasa a doua ca să copieze la autodictare?
N-am un răspuns. Poate pentru că prea mulţi copii cerşesc pentru ţigările şi băutura unor ticăloşi, poate pentru că prea mulţi elevi mint cu dezinvoltură, poate pentru că eu nu sunt pregătită să accept că Irina a fost într-atât de luată de valul găştii, cât să se prefacă obosită.
Eu cred că e obosită. Se scoala la 6 dimineaţa în fiecare zi, face 4 ore de şcoală şi trei de teme la after-school, are patru culegeri la matematică şi vreo trei la română, ajunge aproape în fiecare zi acasă la ora 6 sau mai târziu, sâmbăta asta ar trebui să meargă la şcoală să recupereze ziua de 2 mai, iar duminică, guess what, are concurs Euclid.
În dimineaţa asta, când iar a bătut din picior că ea vrea la Iaşi, i-am zis: ai să mergi la Buni. N-ai să te duci la şcoală nici sâmbătă şi nici duminică. N-ai să te duci la concurs. Te duci la Buni şi te joci cu pisica, te uiţi la TV, ieşiţi şi vă plimbaţi în parc şi-mi promiţi că citeşti măcar două pagini din Basmele Apelor. Dar să nu te aud la sfârşitul anului că miorlăi că tu n-ai suficiente medalii pe piept.
Nu-mi pasă de medalii. Dar Doamna mi-a spus că e greşit să-i zic aşa ceva, o demotivez. Bine. Nu-i zic, Dar adevărul ăsta e, nu-mi pasă de medalii şi ştiu că notele, calificativele sunt expresia stării ei din secunda în care e evaluată.
Marţi îi povesteam lui Laur ce stupid mi se pare totul. Cum ne-nvârtim într-un cerc din care noi, adulţii, nu rămânem cu mai nimic, iar fetele cresc ok, foarte minunat, pe bani grei, până intră în şcoală şi şcoala le face chisăliţă, pompează în ele română şi matematică şi uită de sport, de muzică, de explorarea abilităţilor şi înclinaţiilor copilului, nu-mi spuneţi că e bine, că acum le pune baza, că în gimnaziu e şi mai greu, că la liceu e dureros, că facultatea… Şi după facultate, ce? Pe mine mă doare prezentul ăsta în care sistemul le mestecă mărunt, mărunţel, să treacă timpul. Timpul de la 8 la 12. Timpul de la 12 la 18.
Când să mai trăim? Când să mai iubim? Când să ne mai creştem unii pe alţii, când ne mai bucurăm unii de alţii?
Da. Plec la Iaşi. Pentru 38 de ore. Dacă mai găsesc bilete. Mâine, de la ora 16, voi fi la Club Kiddo, cu atelierul meu de citit şi de făurit poveşti. Varianta în limba engleză. Pe 9 mai plec spre Viena. Cu treabă, dar o să am o oră şi pentru atelier cu copiii români din Viena. The travelling story-teller, vorba lui Laur.
Să ne-auzim cu bine.
Related Posts
Tags
Share This
SI pe mine m-a nemultumit decizia de a recupera orele sambata, mai ales ca pe 2 si 3 parintii care lucreaza in domeniul privat vor avea parte de doua zile obisnuite la servici.Vesnica problema: cu cine lasam copiii acasa?!
Cu pisica. Hai ca mai e un pic si chiar vor putea sta si singure acasa. Nu?
Sa va zic un secret de mama cu copil destul de mare: tineti copiii acasa cand e posibil, un weekend cu bunica face de 100 de ori mai mult decat o sambata la scoala, unde toti copiii vor fi nervosi, plictisiti, cu fundu-n sus. N-o sa piarda chiar nimic daca lipsesc, din cand in cand, 2-3 zile de la scoala si fara sa fie bolnavi, tot matematica si tot romana aia o vor face si cand se intorc. Nu-i stresati, nu-i presati, nu-i bateti la cap, copilul meu e acum in liceu si-mi dau seama cat de stupide au fost toate culegerile, concursurile si nebuniile din ciclul primar. Oricum, eu am fost o mama destul de relaxata, dar daca as lua-o de la capat as fi de 100 de ori mai relaxata. Nu conteaza ce note si calificative ia in ciclul primar, nu conteaza alea 4 culegeri parcurse pe an, cate poezii pe de rost invata, conteaza sa-i placa sa citeasca si conteaza sa vezi tu ca intelege diverse lucruri (principii matematice si fizice de baza, ca are cat de cat structurate in cap istoria si geografia, unde-s continentele, oceanele, cand au trait romanii, chestii din astea de baza). Normal ca un copil de 7-8 ani e mort de oboseala de la 8 ore de stat la scoala pe zi, asa ca va incurajez sa fentati sistemul si sa chiuliti cand se chiar impune 🙂
Multumesc, Ela, sa ne mai zici secrete de mama cu copil mare.
Este soare si frumos afara, ghiozdanul lor are vreo 6 kilograme de la cele 2 manuale, 2 culegeri si cate 2 caiete pentru fiecare materie, sunt obositi, e clar, nu este minciuna. Scoala nu le ofera nici o bucurie, nici o satisfactie, pompeaza matemaatica si gramatica tern in ei, nu fac nimic special, nu sunt incurajati sa fie creativi, nu li se valorifica potentialul… Indraznesc sa spun multa pierdere de vreme, desi sunt un parinte sever si nu fac concesii in ceea ce priveste scoala…
Da, exact, si ce ne facem?
Un week-end la bunica, o dimineata cu mama la o ciocolata calda, o vineri de stat acasa chiar daca nu esti bolnav, sigur ca asta conteaza mai mult decat sa nu ai nici o absenta. Eu invat multe de la voi, de fapt imi confirmati ca nu gresesc cand mai chiulim de la scoala macar acum, cat sunt copiii inca mici.
Din pacate nu se poate prea des.
Nu stiu ce sa iti spun … decat ca ai dreptate. Va veni vremea cand vom trece si noi prin toate astea, si tare mi-e teama. Incercam sa compensam cu ce putem.
Nu poti sa-ti deschizi un after-school la care sa citesti povesti tot timpul? 🙂
Scrisesem mai mult dar s-a pierdut pe drum, a ramas doar tristetea …
Nu pot 🙂 Si nici nu vreau.
Chestia cu recuperatul e o aberatie, noi am fost obligati de doi profesori de chimie si matematica (lux a-ntaia!!) sa venim la scoala timp de o luna in 2004, cand a fost greva aceea lunga a profesorilor. Culmea, tocmai aia de au ajuns ulterior la uman au venit. Oricum, scoala se facea pe sponci si eram 5 amarati care pierdeam vremea cate 2-3 ore pe zi la scoala. In restul anilor am avut insa sansa de a chiuli la greu, nu exagerez, si de a face o selectie crunta intre materiile care chiar ma interesau si cele pe care le faceam in sila. In afara matematicii care era pe principiul bea Grigore aghiazma, la chimie l-am fermecat pe prof fiind singura din clasa cu care putea discuta in germana si am scutit toata clasa un semestru de lectii la chimie, etc.
In orice caz, si in liceu si in generala am prins niste diriginte foarte intelegatoare, si am avut absente cu sutele, si 10 la purtare. Nu stiu ce sa zic, poate pana mai creste Irina se mai relaxeaza si la ea lucrurile, dar serios, sfat de proaspat absolvent, Gaudeamus Igitur nu e zis el degeaba, cand am scapat de indobitocirea in masa am fugit cat m-a tinut Pamantul. Nici la facultate nu e lux, dar nu se compara. Aici macar selectia timpului e mult mai buna. Pe de alta parte, eu am avut sansa unor parinti care mi-au deschis ochii, restul care au profitat de libertate si atat….promovabilitate Bac 2011. Deci desi suna stupid, chiul pe cat posibil, selectie drastica a profesorilor utili si a pedagogilor adevarati, o aparare cat mai buna impotriva manipularilor psihologice ale celorlalti sau chiar a celor deranjati (mi-as dori sa fie un eufemism, dar nu e, sunt experti in macinarea completa si constanta a spiritului cu un deliciu sadic, fara sa-i mai mentionez pe cei cu dunga rosie pe buletin), si cat mai curand posibil clarificarea faptului ca notele sunt complet irelevante pentru viitoarea cariera/abilitati reale, si nu depind de elev catusi de putin, din contra, depind 100% de atitudinea profesorului. Oricat de (ne)pregatit ai fi, daca el e pus sa fie bun/rau azi, asa va fi.
Poate sunt aberatii, poate sunt cinica, dar lucrurile astea au fost ghidul meu de supravietuire, ca altfel jur ca imi luam campii 12 ani. Nu ma astept la un sistem educational demn de Castalia a lui Hesse (ok, mi-as dori unul, sincer), dar la noi….uf. Mai avem.
Iertare pentru comentariul interminabil, dar incerc sa salvez pe oricine pot din cercurile lui Dante.
Mie imi place, keep them coming.
ha ,recupereaza.Eu ma-m dus ieri,vineri, la o clasa 1 si la ora 10 plecau in drumetie, sa viziteze niste zimbri,unedva langa oras.Foarte frumos dar azi recupereaza…
Ca la noi…
Howgh! Ca, din pacate, bine zici.
Despre absente, zic si eu, de la peluza: scutiri medicale se mai primesc?
N-am intrebat. Dar cred ca trebuie sa incep sa caut surse.
Se primesc scutiri medicale, doamnelor, noi avem un medic de familie care-i tare darnic cu ele, din fericire… 🙂
ooook, deci te caut.
Stiu ca-s intarziata (cam cu o saptamana asa) dar eu n-am trimis copilul sambata trecuta la scoala din principiu: n-am cerut liberul, deci nu vreau nici sa-l recuperez.
Asa am “recuperat” si startul intarziat din toamna cu o saptamana din vacanta de primavara. Ca doar copiii au cerut o saptamana in plus la vacanta de vara, nu?? Nu.