Despre pierderi la care nu ne gandim decat prea tarziu

23 Feb 2009 by

Acest post nu este unul vesel. Nu are legatură cu Irina. Dar sper că informaţiile pe care le va indexa domnul Google de aici vor fi de folos cuiva vreodata.
Acest articol este de fapt o compilaţie de traduceri, gândită pentru site-ul desprecopii.com. El a si fost publicat acolo, parţial şi vă recomand forumul de pe DC pentru grupul de suport extraordinar de care e posibil să aveţi nevoie.
Traducerile sunt făcute împreună cu Alexandra Iordănescu, o femeie grozavă pe care o îndrăgesc tare mult. Este un articol foarte lung dar sper că va găsi cineva vreodată puţin confort şi în aceste rânduri.
Pun acest post aici pentru o prietenă. Şi pentru prietenele noastre comune. Şi pentru toate cele care vor ajunge aduse aici de google. Sper să vă fie de folos.

Despre pierderile subtile pe care le experimentăm o dată cu pierderea unei sarcini.

Pierderea unei sarcini este însoţită de o serie de alte pierderi pe care cei ce nu au trecut prin asta nu le pot percepe. Nu numai că ne-am pierdut copilul, dar suferim şi efectele unei naşteri şi pe cele ale unei morţi şi de cele mai multe ori nu avem un copil pe care să-l înmormântăm. Atunci când participă la o înmormântare cei din jur ştiu cum să se poarte. Dar dacă nu are loc o astfel de ceremonie uneori nici nu realizează că noi suferim. Acesta este un stress în plus, pentru că ne poate face să ne simţim obligaţi să le explicăm, pe când dacă ar vedea un bebeluş născut mort sau un copil mort, toată lumea ar realiza cât de devastaţi suntem. Suferinţa noastră li s-ar părea normală. Dacă am pierdut sarcina în primele luni, această pierdere poate fi minimalizată dar pentru noi dureroasă este ruperea unei puternice legături cu copilul nostru şi nu durata sarcinii. Mai există şi alte pierderi pe care ne e greu să le explicăm unei persoane care nu a trecut prin aşa ceva. De aceea este important să vorbim cu alte femei care au trăit această experienţă, pentru că empatia care se naşte în acest gen de discuţii poate să ne mângâie. Fie că e vorba de o bunică, de mama sau de sora ta, o prietenă, un medic, sau uneori, în mod surprinzător, o simplă cunoştinţă sau o persoană de pe forum, acestea înţeleg sentimentele şi pierderile implicite, mai subtile. Ce am pierdut, pe lângă copilul aşteptat?
– Nu vom sărbători evenimentul unei naşteri fericite.
– Ce am visat pentru acest copil nu se va implini
– Dispare viitorul pe care familia noastră l-ar fi avut cu el – pentru că am avut timp să ne facem planuri cât pentru o viaţă
– Nu ne mai putem numi mame (dacă nu avem deja un copil)
– Am înregistrat un eşec, ca femei, în proprii ochi sau în ochii celorlalţi
– Ne pierdem încrederea în trupul nostru care simţim că ne-a trădat
– Ne temem de urmările unor hemoragii majore
– Suntem confuze şi disperate atunci când privim un sac embrionar gol.
– Ne pierdem seninătatea atât de necesară pentru o altă sarcină.
– Ne pierdem siguranţa că aşa ceva nu ni se putea întâmpla chiar nouă
– Nu mai credem în viaţă
– Nu mai aşteptăm nimic de la viaţă
– Nu mai aşteptăm nimic de la noi înşine.
– Ne pierdem încrederea în noi
– Pierdem controlul asupra sentimentelor noastre
– Ne-am putea pierde identitatea
– Avem sentimentul că nu suntem în stare să dăm viaţă cu toate că trupul nostru afirmă în fiecare lună că am fi putut.
– Vina, ruşinea, jena sunt ilogice dar prezente
– Ne e teamă că nu putem duce atât de multă durere
– Avem senzaţia că ar trebui să nu vorbim despre asta, să ascundem această pierdere din moment ce celor din jur li se pare că reacţiile noastre sunt exagerate.
– Avem senzaţia că nu suntem în stare să facem ceea ce mii de femei fac în mod natural, ca un simplu act de viaţă şi gelozia noastră şi furia la adresa lor.
– Relaţia noastră cu partenerul se schimbă, uneori iremediabil, în cazul în care celălalt nu ne înţelege. Simţim izolarea şi însingurarea care derivă din această neînţelegere.
– Suntem obligate să facem faţă unor comentarii nelalocul lor, unele dintre ele făcute cu bună intenţie dar nefericite.
– Trebuie să facem faţă atitudinii celor ce au copii fără a trece prin problemele noastre, care încearcă să se arate înţelegători, sau uneori, chiar fără intenţie ne privesc cu milă.
– Ne e greu să facem faţă sentimentelor pe care le avem în legătură cu sarcinile prietenelor sau ale rudelor, mai ales dacă trebuie să nască în jurul datei la care şi noi am fi născut.
– Ne e greu să ne apropiem de bebeluşii lor.
– Reacţia noastră este puternică atunci când vedem copii rău trataţi pentru că ştim cât de preţioşi ar fi pentru noi şi cât de mult i-am aprecia.
– Ne întrebăm “Ce-ar fi fost dacă” sau “Măcar dacă nu aş fi făcut asta sau cealaltă” atunci când nu ştiam că suntem însărcinate.
– Gândim că într-un fel sau altul ne-am ucis copilul sau că am făcut ceva ce nu trebuia.
– Ne e dor de copil chiar şi atunci când ştim că a murit.
– Am pierdut ultima şansă de a avea un copil datorită vârstei.
– Am pierdut ultima şansă de a concepe pentru că nu ne mai permitem încă un FIV
– Trăim cu sentimentul că ne-am dezamăgit partenerul
– Trebuie să acceptăm şi vina pe care o simţim dacă înainte de această pierdere de sarcină am făcut o întrerupere de sarcină
– Propriile noastre procese de conştiinţă sunt uneori prea aspre.

Trăind într-o lume în care ştiinţa a depăşit o mulţime de graniţe, în special în domeniul sănătăţii, s-ar putea ca neputinţa specialiştilor de a ne explica de ce am pierdut sarcina să fie un şoc în plus. Uneori atitudinea lor pragmatică poate face mult rău. Referindu-se la copilul nostru ca la un “avorton” ne pot jigni. Un avort poate fi un eveniment medical minor şi nu de puţine ori ei nu ne înţeleg durerea. Ne-am vindeca mai uşor dacă personalul medical cu care intrăm în contact ar avea o atitudine ceva mai înţelegătoare. Trăim un secol în care orice este instant şi femeile pot face orice. Dar câte dintre noi trebuie să accepte experienţa unei astfel de morţi, câte dintre noi se pot resemna la gândul că “se mai întâmplă”?

Femeile nasc acum la vârste mai mature, când sunt mai conştiente de propriul ceas biologic, aşa că reacţia la pierderea unei sarcini poate fi mai puternică. Şansele lor de a naşte copii sănătoşi scad pe măsură ce înaintează în vârstă. Femeile se nasc cu 2 milioane de ovule din care doar 400 ar putea deveni o şansă de viaţă. Calitatea acestor ovule scade şi de la 35 de ani în sus, declinul se accelerează. De aceea numărul pierderilor de sarcină este mai mare. De aceea pot apărea probleme chiar dacă bebeluşul se naşte la termen. Femeile se pot simţi presate, fie că e vorba de presiuni interioare sau din afară, să încerce iarăşi, poate prea curând. Nu îşi oferă o perioadă de doliu, cu bună ştiinţă încalcă termenele de 3 până la 6 luni pauză înainte de o nouă sarcină, prescrise de medici. Asta poate avea consecinţe cum ar fi depresia post natală după o sarcină normală sau tensionarea relaţiei cu partenerul. Femeile vor căuta întotdeauna un răspuns la întrebarea DE CE, şi deşi există motive, rareori le sunt cunoscute. Durerea pierderii unei sarcini implică mai mult decât să găseşti un răspuns la această întrebare. Trebuie să te obişnuieşi să trăieşti fără nici un răspuns.

Catharsis

Uneori pentru a vă linişti, trebuie ca experienţele care vă provoacă durerea să iasă la suprafaţă. Asta se poate face dacă:
 Discutaţi despre ce simţiţi
 Vă exprimaţi prin artă, dans, muzică, scris, sau pur şi simplu începeţi un jurnal.
 Va confruntaţi cu situaţiile care pentru voi sunt dureroase (de exemplu, vizitaţi o prietenă însărcinată sau care are un bebeluş)
Catharsisul este similar cu deschiderea unei valve ce permite presiunii să iasă. Sentimentele care vă rămân după catharsis, pot fi mai uşor îndurate.

Cum ştim când am plâns destul?

Unii au spus că au avut senzaţia de pace interioară. Alţii vorbesc despre dorinţa de a se desprinde de trecut şi de a merge mai departe. “Mai devreme sau mai târziu vine o zi când poţi privi în urmă şi poţi să-ţi spui: “nu mai sunt tristă” sau “n-am mai simţit acel gol în mine de ceva vreme” sau “acum pot să râd şi să privesc înainte fără să mă simt vinovată. Acum pot să mă gândesc şi la altceva decât la pierderea noastră”.

“Deşi nu există o linie clară, care să spună aici suferinţa încetează, atunci când îţi permiţi să suferi şi accepţi că e normal să te doară, ajungi să poţi trăi cu suferinţa ta. Îmi amintesc foarte clar că mult timp după ce am pierdut o sarcină, o remarcă oarecare mi-a reamintit pierderea mea şi am plâns până n-am mai putut. În acel moment am avut senzaţia că reacţia mea nu a fost normală, pentru că totul se petrecuse cu mult timp în urmă. Dar acum ştiu că a fost momentul decisiv spre împăcarea cu mine însămi. Simţeam că mă spăl de vină şi de durere şi că umbrele ce mă bântuiau începeau să se destrame. În cele din urmă am ajuns la o stare în care amintirile fugare despre copilul meu erau bune şi mă mângâiam cu ideea că sufletul sau a continuat să crească după ce trupul meu nu i-a mai fost adăpost. Îmi spuneam că sufletul lui e fericit, undeva. Şi într-un fel sau altul face încă parte din familie. Aşa cum simt prezenţa mamei mele la petrecerile de familie şi în momentele mele grele, probabil că pe lângă ea e şi sufletul copilului meu. Aşa că a da pace sufletului copilului meu nu mi s-a mai părut o trădare sau o negare a scurtei sale existenţe. Ea sau el vor fi întotdeauna o părticică din noi, în amintirile noastre”. Atunci când veţi simţi că aţi plâns destul, doliul dumneavoastră se va fi încheiat. Dar vă veţi mai aminti de durere şi deznădejdea v-ar mai putea cuprinde, mai ales în apropierea datei la care ar fi trebuit să se nască ori la împlinirea unui an de la pierderea sarcinii. Dacă aţi depăşit cu adevărat perioada de doliu, aceste amintiri nu vă vor mai copleşi.

Despre partenerii noştri

Pentru multe cupluri, durerea pierderii unei sarcini le afecteaza profund relaţia. Este foarte important să acceptăm ideea că poate partenerul nostru îşi va manifesta propria durere altfel decât noi. Explicaţia acestui fapt constă în diferitele grade de ataşament pe care părinţii le au faţă de copiii lor nenăscuţi. Dacă veţi privi în tabelul de mai jos, veţi observa că în lunile 2 şi 3 de sarcină, mama este de trei ori mai ataşata de bebeluşul din burtică decât tatăl. Această diferenţă se reflectă şi în intensitatea durerii pe care fiecare dintre cei doi partneri o resimte.

“Pierderea sarcinii a avut un efect devastator asupra relaţiei noastre. Sufeream amândoi dar eram atât de copleşiţi de sentimentele noastre încât nu ne-am dat seama că amândoi aveam nevoie de sprijin. Apoi ne-am acuzat reciproc de insensibilitate şi de faptul că nu ne interesează nevoile celuilalt. Ar fi trebuit să vorbim mai mult.”

Unele femei se aşteaptă ca partenerul lor să fie în stare să le ofere sprijin emoţional. Nu este doar nerealist dar este o povară în plus pe umerii celuilalt. Este foarte important să cereţi ajutor de specialitate dacă nu reuşiţi să depăşiţi situaţia. Problema dumneavoastră nu se va rezolva de la sine.

Relaţii sexuale
În vreme ce unele femei abia aşteaptă să îşi reia viaţa sexuală cât mai curând posibil, multe nu îşi doresc acest lucru. Există o mulţime de motive, majoritatea au de a face cu atitudinea pe care o avem faţă de o parte a corpului nostru care ne-a dezamăgit şi cu teama ca nu cumva tragedia să se repete. Doctorii recomandă ca actele sexuale să fie evitate câtă vreme femeia încă are hemoragie, pentru că există riscuri mari de infecţii.

Ce le spunem copiilor mai mari?

Multe cupluri refuză să le spună copiilor lor mai mari despre pierderea de sarcină, mai ales dacă nu apucaseră să îi anunţe că vor mai avea un frate sau o soră. Totuşi nu veţi fi voi înşivă şi copiii îşi vor da seama că probabil ceva nu e în regulă. Trebuie să le spunem despre pierderea de sarcină pentru că
 Trebuie să înţeleagă că nu din vina lor suntem acum supăraţi
 Trebuie să înţeleagă că această experienţă este normală şi din păcate destul de des întâlnită.
 Trebuie să fie pregătiţi pentru eventualitatea in care sunteţi nevoită să vă internaţi în spital sau aveţi nevoie de o perioadă de convalescenţă.
 Trebuie să ştie că situaţia nu este permanentă şi că lucrurile se vor reaşeza la locul lor

Nu va fi uşor. Fiţi cinstiţi, nu le oferiţi jumătăţi de adevăruri sau fraze de genul: “am pierdut copilul” “copilul doarme” sau “Dumnezeu l-a chemat la el” sau “acum e într-un loc mai bun” . Aceste fraze sunt uneori confuze şi pot fi interpretate greşit. Copiii s-ar putea autoînvinovăţi. Poate că nu şi-au dorit încă un frate sau au făcut ceva ce nu trebuia şi au senzaţia că e vina lor că bebeluşul a murit. Este important să îi asiguraţi că nimic din ce au făcut nu a fost cauza pierderii dumneavoastră.

De asemenea, este important să spuneţi ceva mai bun decât: “bebluşul s-a îmbolnăvit şi doctorii nu au putut să-l facă bine şi a murit” pentru că s-ar putea să creadă că şi ei vor muri în curând, dacă se îmbolnăvesc. Dacă trebuie să le explicaţi ce înseamnă “a murit”, le puteţi spune că nu se pot mişca, nu pot plânge şi nimic nu mai poate să le facă bine. Dacă sunt destul de mari să întrebe “de ce” spuneţi-le că uneori aceste lucruri se întâmplă şi nu ştiţi nici dumneavoastră de ce. Dacă vi s-a spus care este motivul pentru care bebeluşul a murit, explicaţi-le în termeni cât mai simpli pe care să îi înţeleagă. Dacă aţi cerut o autopsie, spuneţi-le că doctorii încearcă să afle dar s-ar putea să nu găsească un răspuns la această întrebare.

S-ar putea să fiţi nevoiţi să repetaţi aceste informaţii, pentru că au nevoie de timp ca să le înţeleagă. Ţineţi-i la curent cu ce se întâmplă (dacă organizaţi o ceremonie, daţi-le voie să participe) ca să nu se simtă excluşi. Multor femei le pace să creadă că bebeluşul pierdut devine înger şi poate că aceasta ar putea fi o explicaţie: sufletul le-a părăsit trupul.

Dacă păstraţi amintiri ale sarcinii, daţi-le voie şi lor să contribuie cu ceva: poate să lase o jucărie în cutia în care le-aţi pus, sau ajutaţi-i să planteze o floare în grădină ori într-un ghiveci. Implicaţi-i cât de mult puteţi. Astfel, se vor gândi la bebeluşul pierdut ca la un membru al familiei.

Spuneţi-le ce simţiţi, ca să ştie că au voie să plângă dacă sunt trişti sau dacă e ceva ce îi doare, şi că în aceeaşi măsură, un zâmbet sau un hohot de râs nu sunt interzise. Luaţi-i în braţe ori de câte ori sunt trişti. Copiii trăiesc la fel de multe emoţii ca un adult. O să vă fie greu în special în aceste momente când dumneavoastră înşivă suferiţi foarte tare dar este şi un prilej de a întări relaţia pe care o aveţi cu copiii dumneavoastră. S-ar putea să deveniţi foarte protectoare cu copiii dumneavoastră dar nu vă îngrijoraţi, această tendinţă va scădea pe măsură ce durerea îşi va pierde din intensitate.

Dacă aveţi un copil sub trei ani:

Spuneţi-i pur şi simplu că bebeluşul a murit şi că mami şi tati sunt trişti. Nu este vina lor. Deşi încă nu înţeleg conceptul de moarte, s-ar putea să treacă printr-o perioadă în care vor fi mai agitaţi, poate nu vor dormi noaptea şi toate astea pentru că ei percep durerea dumneavoastră.

De la trei la 6 ani

De la această vârstă copiii înţeleg noţiunea de moarte însă o percep ca pe o situaţie temporară aşa că s-ar putea să vă întrebe când vine bebeluşul acasă. Aceasta este vârsta la care îşi pot închipui că e vina lor.

De la şase la nouă ani

Aceşti copii înţeleg că moartea este ceva definitiv şi pot să dezvolte o obsesie în legătură cu propria lor moarte sau cu cea a părinţilor. Trebuie să îi liniştiţi în permanenţă dar aveţi grijă cum formulaţi promisiunea că nu veţi muri niciodată. Lor trebuie să le oferiţi mai multe informaţii, inclusiv aceea că bebeluşul nu a murit de o moarte violentă (ceea ce unii copii ar putea presupune)

De la nouă la doisprezece ani

Cei mai mulţi copii de această vârstă înteleg conceptul de “moarte” poate şi pentru că au văzut un animăluţ drag murind sau au asistat la înmormântarea unor membri ai familiei. Probabil îşi vor exprima propriile lor sentimente. Veţi avea poate surpriza că sunt în stare să va consoleze ei pe dumneavoastră.

Adolescenţii

Nu este o vârstă la care să trateze ideea de moarte cu uşurinţă. Sunt în perioada in care vor să creadă că sunt în siguranţă şi moartea bebeluşului poate fi o contradicţie a acestei idei de siguranţă. Poate că le va fi mai uşor să discute cu un prieten de familie. Poate că vor avea ei înşişi nevoie de timp pentru a se obişnui cu ideea. Pot reacţiona oricum: de la muzică dată la maxim până la stat afară prea târziu în noapte.
Chiar şi ei au nevoie de o îmbrăţişare.
Explicaţi familiei şi prietenilor, celor de la grădiniţă sau de la şcoală, dacă e necesar că le-aţi spus adevărul copiilor ca nimeni să nu simtă nevoia să le explice ceva în plus. Dumneavoastră ştiţi mai bine cum reacţionează copiii. Rugaţi-i pe cei din afara casei dumneavoastră să vă ajute sau pur şi simplu să nu menţioneze subiectul.

Dacă prietenii dumneavoastră trec printr-o pierdere de sarcină au nevoie de ajutor.
Atunci când ne oferim să ajutăm pe cineva să depăşească un astfel de moment, trebuie să ţinem cont că acele persoane sunt într-o stare de şoc şi nu ştiu de ce anume au nevoie. Obiectivul nostru trebuie să fie acela de a-i încuraja să-şi exprime durerea şi de a-i ajuta să-şi recapete stima de sine, chiar dacă trebuie să îşi recunoască tristeţea. Indiferent ce simt acele persoane, trebuie ca oamenii din jur să le fie alături.

Ce puteţi face:

 Contactul este important. Vizitaţi-i dacă puteţi, dacă nu, scrieţi-le un mesaj sau daţi-le un telefon. Au nevoie să ştie că nu sunt singuri.
 Îmbrăţişaţi-vă prietena
 Trebuie sa înţelegeţi că lacrimile sunt o reacţie firească şi nu trebuie să o descurajaţi dacă plânge. Mai degrabă oferiţi-i un şerveţel.
 Lăsaţi-o pe ea să vorbeasă. Fiţi partenerul de discuţie care pune întrebările şi se concentrează pe anumite puncte pentru a o ajuta să vorbească despre ce simte. Uneori e destul doar să ascultaţi.
 Spuneţi-i ce simţiţi în legătură cu pierderea ei şi cât de rău vă pare.
 Chiar dacă reacţia ei este alta decât cea pe care bănuiţi că aţi avea-o dumneavoastră, lăsaţi-i dreptul să reacţioneze oricum.
 Întrebaţi-o ce simte şi la ce se gândeşte.
 Când îl întrebaţi pe partenerul ei cum se mai simte ea, nu uitaţi să-l întrebaţi şi pe el cum se simte.
 Încurajaţi-o să aibă răbdare şi să nu-şi impună să uite mai curând decât e cazul. Pentru doliu e nevoie de timp.
 Amintiţi-le că au făcut tot ce au putut şi că nu este vina lor.
 Doliul este un proces psihic foarte solicitant şi probabil că ea va simţi nevoia să doarmă sau să se odihnească în timpul zilei. N-o deranjaţi în aceste momente, protejaţi-i liniştea.
 Intensitatea durerii fluctuează. Dacă nu mai plânge atât de mult poate e bine să-i oferiţi o schimbare de peisaj.
 Ajutaţi-o cu ceva practic: întindeţi-i rufele sau puneţi cumpărăturile în frigider, invitaţi-o la masă.
 Puneţi-i muzică, oferiţi-i un masaj sau o plimbare la aer. Când se va simţi pregătită, scoteţi-o la un film, la alegerea ei.
 Dacă purtarea ei vă îngrijorează foarte tare, întrebaţi un specialist. De regulă însă, dacă nu îşi face rău ei însăşi ori altcuiva şi dacă nu distruge obiecte importante, nu e cazul să vă îngrijoraţi.

Ce să NU faceţi

 Chiar dacă ideea de doliu sau de durere vă face să nu vă simţiţi chiar în apele dumneavoastră, n-o ignoraţi. Se va intreba de ce nu vă pasă că i s-a întâmplat o asemenea tragedie.
 Nu vă imaginaţi că pierderea unei sarcini este mai puţin dureroasă decât a naşte un copil mort sau a pierde un copil imediat după naştere. Adevărul este că bebeluşul ei tocmai a murit şi nu contează în câte luni de sarcină era când s-a întâmplat asta.
 Nu vă temeţi că o veţi face să plângă. Nu ceea ce aţi spus sau aţi făcut a suparat-o ci faptul că şi-a pierdut bebeluşul. Permiţându-i să plângă în prezenta dumneavoastră o ajutaţi să facă faţă durerii.
 Nu confundaţi sprijinul emoţional cu “hai să te înveselesc”. Durerea este o emoţie foarte puternică şi nu trebuie reprimată ci consumată.
 Nu afişaţi un zâmbet luminos.
 Nu vă simţiţi obligaţi să vorbiţi. Nu e nimic în neregulă cu a tăcea. Puteţi avea un moment liniştit cu un bun prieten.
 Nu-i judecaţi emoţiile sau reacţiile. Oamenii îndureraţi au deseori reacţii ciudate care nu le sunt specifice. Lucrurile vor reintra în normal pâna la urmă şi vă va fi recunoscătoare că i-aţi fost alături.
 Nu vă faceţi socotelile asupra perioadei în care vi se pare dumneavoastră că ar trebui să-şi revină. Pierderea unui copil este una dintre cele mai dificile experienţe de viaţă şi intensitatea durerii ei este şocantă chiar şi pentru ea însăşi.
 Nu presupuneţi ca de la sine înţeles că urmează o nouă sarcină.
 N-o scutiţi de toate îndatoririle casnice. Deşi e o intenţie lăudabilă, are nevoie să se simtă capabilă şi utilă.
 Nu-i oferiţi platitudini de genul: “Eşti tânără, puteţi încerca din nou” sau “Uneori natura are metodele ei de a scăpa de un bebeluş imperfect”. Trataţi această situaţie ca pe orice altă moarte.
 Nu spuneţi “noroc că mai are alţi copii” – durerea ei este legată de bebeluşul pierdut şi ceilalţi copii nu pot compensa această pierdere.
 Nu uitaţi că şi copiii ei au pierdut un frate şi e normal să reacţioneze cumva la această pierdere.
 Nu vă simţiţi vinovat(ă) dacă aşteptaţi un copil. Iertaţi-o dacă devine rece şi retrasă. E felul ei de a se obişnui cu ideea.
 Nu vă ascundeţi copiii de ea. Trebuie să ajungă să accepte ideea că alţii au copii.
 N-o întrebaţi ce mai face doar din obligaţie, pentru că veţi fi nevoiţi să-i ascultaţi răspunsul până la capăt

Şapte fraze utile

 “Îmi pare tare rău că ai pierdut sarcina.” Sunt cuvinte simple dar înseamnă foarte mult mai ales dacă apoi îi daţi voie celui sau cele căreia vă adresaţi să vorbească mai departe, sau îi respectaţi pur şi simplu tăcerea.
 “Ştiu cât de mult ţi-ai dorit acest copil” Prin aceste cuvinte arătaţi că vă daţi seama că prietenii voştri au pierdut ceva preţios. Îi şi invitaţi să spună mai multe.
 “Plânsul îţi face bine” – poate să sune ca o replică din film dar în felul acesta îi asiguraţi că nu îi judecaţi pentru lacrimile şi tristeţea lor.
 “Pot să te sun săptămâna viitoare să văd ce mai faci?” De multe ori oamenii îşi exprimă simpatia doar la început apoi nimeni nu mai vorbeşte despre această pierdere. Vă puteţi aştepta ca părinţii să sufere luni întregi aşa că ideea că sprijinul vostru e de lungă durată poate să-i mângâie.
 “Mă întrebam cum te mai simţi” – ajută să ai ocazia să vorbeşti despre ce ţi s-a întâmplat chiar dacă a trecut mult timp de atunci. Părinţii nu uită niciodată pierderea unei sarcini.
 “Nici nu ştiu ce să-ţi spun” – este important să fiţi sinceri. Şi este un semn că sunteţi dispuşi să ascultaţi.
 “Cred că ţi-e tare greu după ce aţi trecut prin atâtea tratamente.”

Şapte fraze pe care să NU le spuneţi:

 “Lasă că faceţi altul” – faptul că ştii că poţi face alt copil nu te ajută. Acest cuplu nu dorea un copil oarecare, îşi doreau ACEL copil. Înainte să se poată gândi la alt copil, au nevoie să-l jelească pe cel pierdut. Odată cu sarcina şi-au pierdut şi speranţele şi visele.
 “Probabil că era ceva în neregulă cu bebeluşul, natura are mijloacele ei de selecţie” Probabil că e adevărat dar nu e ceva ce îţi face plăcere să auzi. Ei vor să creadă că era un copil perfect, şi pe acel copil perfect îl plâng.
 “Aşa a vrut Dumnezeu” – unii cred asta alţii nu. Indiferent de circumstanţe, situaţia este disperată şi tristă. În loc să începeţi o dezbatere teologică, mai bine îi consolaţi pe părinţi.
 “Bine că nu ai apucat să te ataşezi de el – ar fi fost şi mai îngrozitor dacă se întâmpla mai târziu” – minimalizarea unei pierderi de sarcină nu ajută. Nu contează câte săptămâni de sarcină au fost, ci cât de ataşaţi erau deja părinţii de acel bebeluş pierdut.
 “Ştiu ce simţi” – această afirmaţie poate părea arogantă chiar dacă aţi fost dumneavoastră înşivă în această poziţie, pentru că fiecare are modul lui de a reacţiona.
 “Încă nu era un bebeluş” – părinţii ar putea să nu fie de acord cu asta. Dacă nu era un bebeluş ce era? Pentru ei acel bebeluş era real şi pierderea îi doare.
 “Sunteţi tineri, mai aveţi timp. Dacă nu v-aţi încăpăţâna atâta să aveţi un copil, s-ar întâmpla pur şi simplu”

Dacă nici una din aceste fraze nu vi se pare utilă sau potrivită, spuneţi orice şi fiţi pregătiţi să-i ascultaţi. Cel mai greu e ca oamenii să nu spună nimic, poate mai greu de suportat decât un comentariu in sensibil.

(Informaţiile din acest articol, cele şapte fraze utile şi cele şapte care nu trebuie folosite niciodată ne-au fost puse la dispoziţie prin bunăvoinţa Grupului de Suport în cazul unei pierderi de sarcină din Wellington, NZ)

GRUPURI DE SUPORT:

Organizaţia EMMA
Forumul Desprecopii.com

Related Posts

Share This

3 Comments

  1. Ruxel

    Off topic: pup-o pe Alexandra din partea mea si transmite-i toate cele bune pentru ea si fetitza :).

  2. Bogdana

    “asa a vrut Dumnezeu” mi se pare cea mai mare blasfemie… si culmea e ca o spun cei care se declara credinciosi adevarati…

  3. alina

    e foarte greu să ai o reacție potrivită în asemenea situații. știu, pentru că m-am regăsit, din nefericire, într-una. în care aș fi vrut să-mi ajut prietena dragă și nu știam cum, iar ea nici nu mă lăsa să încerc.

css.php Privacy Policy