Despre şantajul emoţional ca metodă de convingere

16 Oct 2012 by

Cineva se întreba cum să facă să convingă o fetiţă de vreo trei ani să îşi pună haina şi căciula dimineaţa, înainte de a pleca spre creşă sau grădiniţă.

I-am sugerat asta:

“Nu vrei să te imbraci? Atunci nu plecăm de acasă. Pentru că ai să răceşti şi eu nu vreau să răceşti, nu te pot scoate fără hăinuţă şi pălăriuţă din casă, aş fi o mamă rea dacă aş face aşa. Aşa că o să stăm aici, uite, eu am răbdare până te hotărăşti. N-am să vorbesc cu tine şi nici n-o să mă joc cu tine, am să stau şi am să aştept să te îmbraci. Anunţă-mă când eşti gata.”

Pentru că, sincer, eu aşa făceam cu Irina. Cu Lia nu ştiu cum o să fac. Dar aşa a învăţat Irina că are de ales între bluza roşie şi cea verde, că maşina nu porneşte decât dacă are centura pusă, că e normal să plângă şi eu înţeleg că e supărată şi aştept să se liniştească, dar să meargă să plângă la dânsa în cameră, cu uşa deschisă şi eu o aştept aici, când se linişteşte, să o pup şi să o iubesc. Sunt convinsă că nu toţi copiii răspund la metodele mele. Nu cu mult timp în urmă am stat vreo două ore cu Ale la telefon, căutând o soluţie pentru o situaţie similară. Nora nu voia bluză cu mânecă lungă şi pace. Eu aş fi inventat o poveste despre personajul ei preferat, care tot aşa, a plecat fără hăinuţă şi vai ce a răcit îngrozitor şi ce rău a fost pentru toate desenele animate. Din punctul meu de vedere, anything goes. Spun orice, fac aproape orice, scopul final fiind să nu se îmbolnăvească plodul. Dar accept că uneori nu merge la orice copil vrăjeala mea ieftină.

O altă doamnă comentatoare mi-a atras atenţia că “N-am să vorbesc cu tine şi nici n-o să mă joc cu tine, am să stau şi am să aştept să te îmbraci. Anunţă-mă când eşti gata” e şantaj emoţional.

Nu înţeleg dacă asta e ceva rău sau nu. În accepţiunea mea nu e ceva rău. E un alt mod de a convinge copilul să pună capăt rapid unei situaţii neplăcute pentru toată lumea. Şantaj emoţional ar fi fost, cred eu, “dacă nu îţi pui haina înseamnă că nu mă iubeşti” sau “dacă nu pui pălăria, n-am să te mai iubesc”. Greşesc eu?

Voi aţi recurs vreodată la şantaj emoţional?

Cum aţi procedat?

Şi v-aţi simţit vinovaţi?

Related Posts

Tags

Share This

52 Comments

  1. shmeny

    Daca am practicat? Acum 10 minute. Olga nu se asaza dimieata pe oala decat daca ma prefac ca sun la Politie. Deci am u parteneriat secret cu MAI. stiu, cineva o sa sune Protectia Copilului and shit

    • ahahahahah! who’s bad?

      • Io-s convinsa ca Olga stie ca nu vine nicio politie, problema e ca strainezii spun sa nu amenintam copilu cu Politia, ca daca au nevoie vreodata de vreun politai si in loc sa apeleze lor o sa le fie frica.

        Eu sunt mai cu vrajeala, sau las loc de negociere (pui geaca groasa inainte sa iesim din bloc) si de obicei merge.
        dar sotul meu a oprit odata masina pe DN1 cand Gheorghe isi scosese centura cu mare scandal. Era un nenea politist acolo, si l-a rugat sa ii explice lui Ghe ce si cum. Nenea a fost f de treaba si haios, l-a luat cu usurelu, copilu a pus centura.
        Nu m-am simtit f confortabil cu situatia, dar devenise o problema reala asta cu centura si sotu mergea pe vremea aia mult singur cu ei Bucuresti-Busteni.

        • Cu politia sa stii ca sunt de acord cu cei care spun sa nu amenintam copilul. Sa va explic de ce: in parc la noi sunt mamici care ameninta copiii ca daca nu-s cuminti, ii ia politia. Evident, Eliza a venit acasa cu o teama de politisti de nu mai reuseam sa i-o scot din cap. Si intr-o ziulica ma trezesc eu cu un nene politist la usa (probleme cu vecini cretini) si se pune fiica-mea pe un plans de cum l-a vazut de credeai ca o taie careva. Nu numai ca m-am simtit penibil ca m-a intrebat direct politistul daca am amenintat-o si am zis ca nu, dar ma gandesc ca daca vreodata o sa aiba nevoie de politie, nu va apela la ei, de teama.
          Si alt caz: mergem la un eveniment, o doamna politista draguta explica regulile de circulatie, nu a vrut cu niciun chip sa vorbeasca cu ea, foarte greu s-a apropiat.
          Eu zic sa-i amenintam cu altele daca e musai (eu nu folosesc amenintari de gen, dar fiecare parinte stie mai bine) insa despre politisti mai bine ii invatam ca sunt acolo sa ne protejeze si sa ne ajute la nevoie.

          • shmeny

            nu oti fi voi de acord, dar asta e solutia mea impotriva blocajului renal

        • asta cu centura am dres-o altfel… crescusera deja si faza cu nu merge masina daca scoti centura nu mai tinea. l-am vazut ca si o scosese usurel… si pentru ca drumul imi permitea, era liber, am bagat piciorul un frana. nu s-a lovit foarte rau, dar destul cat sa se sperie, sa dea cu capul de scaunul meu… eu “socata” ca nu avea centura, iar el si-a cam dat seama cum sta treaba. de atunci o pune si singur, nu trb sa ma mai chinui eu. ba chiar imi spune, stai, nu porni, ca n-am inchis-o!
          am vazut aceeasi faza zilele trecute intr-un desen animat, tatal franeaza la semafor, ca se schimbase repede rosu, si se intoarce agitat la copil… esti bine, draga mea? am franat cam tare… da, tati, am avut centura! si jucariile sunt bine, si ele au centura.

        • maria

          nu e neaparat de amenintat cu politia. ii zici ca exista niste reguli pe care le respecta toata lumea, ca daca nu vine politia. pe aia cu centura am facut-o si eu, sorry. eu merg mult singura cu ea cu masina, tatal ei la fel. asta e. nu se negociaza orice ar fi. intr-o seara cand am plecat de la ada nu a vrut sa isi puna centura. am stat 40 de minute in parcare, n-am plecat de acolo, desi era tarziu, frig, noapte, iarna, etc. negociez sincer fustele, accept fustele peste pantaloni, nu negociez siguranta.

    • Deea

      Noa, să stii că mai aplicam si noi chestia asta cu poliția, deloc des, asa, ocazional. Si la un moment dat, când am scos copilu de la grădi, în stația de autobuz era un polițist. Si copilu meu brusc s-a pus pe-un plâns din ăla disperat, s-a aruncat la mine în brațe si a început să urle: “Mami, te rog nu mă da la polițist că nu o să mai fiu rău niciodată”. Desi sunt sigură că nu mai fusese vorba de polițisti de zile în sir, cum am zis, foloseam replica asta rar, pentru copil a fost totusi o amenințare serioasă si s-a panicat când chiar a văzut un polițist lângă noi. Si, ca si cum n-ar fi fost destul că-mi bocea copilu si urla ca din gură de sarpe, m-a mai luat si polițistul în suturi:” Doamnă, ce faceți, învățați copilul să-i fie frică de noi? Păi nu stiți că trebuie să-l învățați ca, în caz de vreo problemă, dacă doamne fereste îl scăpați din ochi si se pierde prin oras, să caute imediat un polițist în uniformă si să-i povestească ce s-a întâmplat?” Ce să mai zic, avea omul 100 la sută dreptate, chestia aia m-a învățat minte, n-am mai amenințat veci pururi cu poliția, cu popa, cu armata sau cu alte instituții. 🙂

  2. malina

    “daca nu mananci, te trimit 3 saptamani la valeni, nu doua.” asta e doar un exemplu, pentru ca mariuca mea ar putea foarte bine sa traiasca si fara mancare sau doar cu pufarine si barnie.

    o santajez cu statul mai mult la valeni nu pentru ca nu i-ar placea acolo, ci pentru ca acolo se gateste, frate. nu scapi pana nu mananci 🙂

  3. Eu cred ca varianta ta, Ada, nu e santaj emotional, e expunerea clara a conditiilor, pentru ca pruncul sa stie clar in ce se baga. Foarte cinstit, dupa parerea mea. De speriat sau santajat copiii personali, n-a fost voie nici nevoie, a mers vrajeala de fiecare data! Norocul nostru!

  4. clar nu e santaj emotional- ca exact cum spuneai tu, nu spui ca nu o mai iubesti sau nu te mai iubeste. si mai mult, nici nu o ameninti cu “nu iti iau jucaria X daca nu faci…” sau “nu mai mergem sambata la teatru daca azi nu faci…”. eu am incercat mereu sa ii explic totul cat mai aproape de adevar (cu masina de exemplu spuneam ca ne prinde politia si ne da amenda, ca e ilegal sa mergem fara centuri). in rest- tot vrajeala, cum spui tu. dar la maia merge asa, am incercat cu copiii prietenilor, prin concedii, si nu aveam aceleasi rezultate.

    de curand am avut o mare disputa. week-end, masa de pranz- ea nu si nu ca nu mananca. (as lasa-o, zau, sa mai sara peste mese, dar ea nu cere niciodata de mancare singura). eu, tare grabita si stresata de ale mele, mi-a scapat un “ba da, o sa mananci!” si a inceput “mami, tu mi-ai zis ca nimeni nu trebuie sa ma oblige sa fac nimic daca nu vreau. acum chiar tu ma obligi?” ha? discutia a durat ceva, foarte pe scurt – m-am calmat si i-am explicat ca eu nu o oblig, ca daca o obligam o tineam cu gura deschisa si ii bagam cu forta lingura cu mancare in gura. dar eu nu fac asta, doar insist sa manance ca sa creasca mare si sa fie sanatoasa si sa aiba putere sa mergem in locuri si sa facem lucruri. in final am lasat-o nsa decida. a zis ca se duce in camera ei sa se gandeasca, s-a intors in 30 de secunde zicand ca da, am dreptate, trebuie sa manance. am dat-o la intors si m-am simtit putin vinovata, dar ce sa fac daca ea e asa fandosita la mancare? mi-am dat seama sa ma controlez, nu stiu daca data viitoare mai tin explicatiile astea de 2 lei.

    • Data viitoare ii zici: e ok daca nu vrei sa mananci, o sa mananci diseara. Pana la urma tot o sa ti se faca foame. Si cand o sa-ti fie foame, o sa primesti tot asta. Tough love.

      • Corect! Si fara altceva de mancare intre cele doua mese. Si neaparat sa te ti de cuvant! 🙂
        Nu, nu este traumatizarea fizica a copilului, chiar nu pateste nimic daca bazaie de foame cateva ceasuri, insa data viitoare, se va gandi mult mai bine daca vrea sau nu sa se puna contra.
        Chestia asta cu “ne tinem de cuvant” mi se pare imens de importanta. Copilul trebuie sa stie ca se poate baza pe cuvantul parintilor, atunci cand promit ceva, si daca e de bine, si mai ales daca e “de rau” 🙂

        • Cristina

          Intr-adevar, este foarte important iti respecti cuvantul dat. Am asistat in parc la o scena de genul: daca te urci acolo plecam acasa si nu te mai aduc niciodata in parc. iar raspunsul copilului a fost: asa ai spus si data trecuta!
          Pana la un an si trei luni noi nu ne-am confruntat cu situatia descrisa in text, asa ca pot doar sa presupun ce as face, dar rezultatul nu as putea sa-l garantez 😉

      • e corect pana la aia cu o sa primesti tot asta . Poate copilu are o aversiune reala fata de mancarea respectiva…mancarea nu trebuie folosita ca pedeapsa. Primeste la cina ce primeste familia la cina, in felu asta nu se face mare caz de nemacare. Cica cand facem mare caz, copilu da in anorexie nervoasa.

        hai ca azi sunt cu comentatu…da fazele astea chiar le-am patit 😀 (sau mai bine zis 🙁 )

        • sfatuita de toata lumea, am incercat si metoda asta. am lasat-o intr-o sambata sa nu manance micul dejun, ca nu ii era foame. am fost in parc unde a mers cu rolele, a sarit pe saltea, s-a zbenguit o gramada. cand am ajuns acasa ei nu i-a fost foame, era prea obosita. cand s-a trezit tot nu ii era foame. se facuse ora 17 si ea nu pusese nimic in gura in ziua aia. m-am simtit chiar mama denaturata. sotul zicea ca putin daca o mai lasam cerea singura. dar mi-e teama. ea daca nu ii dau sa manance nu cere niciodata. ca nu ii e foame, nu ca nu ii place mancarea. oricum mancare fac ce stiu ca mancam toti, incerc sa ne respectam “toanele” fiecaruia din familie.

          norocul meu ca nu face mereu asa, in general accepta conventia ca trebuie sa manance, desi bombane. din cand in cand insa refuza si pace. si numai acasa, la gradi niciodata.

          • Deea

            sunt copii care pur si simplu nu stiu de unde-si iaru energia, eu îi suspectez de fotosinteză. 🙂 Soră-mea are două căprițe din astea, ar țopăi toată ziua fără papa, fără somn. Într-o bună zi a luat si soră-mea decizia că încearcă să le lase până cer ele singure de mâncare si se cer la somn. Ei bine, n-au mâncat nimic (NIMIC, NADA), toată ziua, au băut apă si atât, iar noaptea pe la 1 se jucau de mama focului, nu erau obosite, nu erau flămânde. Dacă nu as fi fost de față as fi zis că exagerează soră-mea, dar am fost acolo în ziua respectivă si efectiv asa a decurs treaba. Până la urmă, sora mea a concluzionat că n-are încotro, trebuie să continue ea să insiste cu mâncatul si să le pună la culcare.
            Băiatul meu e fix opusul, de când a fost bebe mic-mic până în ziua de azi (aproape 15 ani) mâncarea si somnul sunt sfinte la el. Când avea 4-5 ani avea un program asa de fix si de restrictiv (nu că l-am impus noi, pur si simplu îl alesese el) că efectiv nici nu avea rost să plecăm în concediu. Se trezea la 6 dimineața si îns ecunda când deschidea ochii îi era foame :), mai mânca pe la 12 de prânz si era musai să-l pun urgent în pat (dacă nu adormea pe jos sau cu capul pe masă), dormea vreo două ore, după care în jur de 7 seara obligatoriu cină si culcarea (dacă nu-l băgam în pat înainte de 8, la fel, adormea pe unde se nimerea).

  5. Da, practicam “santajul emotional” (acela exemplificat de tine, nu celalalt=oribil, si il aud atat de des, din pacate!), combinat cu argumente coerente si neaparat adevarate.
    Merge! De 5 ani, respectiv de 3 ani (sunt doi copii 🙂 )

    Chiar mi-a spus educatoarea fetitei, zilele trecute, ca nu prea vrea sa faca anumite chestii, decat daca ii explica foarte bine de ce si la ce folosesc, fata de alti copii care nu cartesc. I-am spus ca e “vina noastra”, noi am invatat-o sa ceara argumente, nu sa indeplineasca precum robotelul teleghidat, noi asa am procedat mereu. Am facut rost de timp, pentru ca ei sa priceapa cum functioneaza lucruri si de ce facem diverse.

    Ieri mi-a spus contrariata, ca a plans o gramada, si ca si-a tinut mainile la urechi, pe tot parcursul timpului cat au invatat poezia cu “Gandacelul”. Copilul mi-a explicat foarte limpede, cu ea de fata, ca i se pare o poezie foarte trista si nu vrea sa o invete, si nu o va invata pt serbare 🙂 Eu i-am spus ca e ok, dar in schimb putem inventa noi o alta poezie, care sa se cheme tot asa, dar sa fie vesela 😀 Educatoarea era O.O !!!
    Bine … “placa” generala este ca atunci cand este la gradinita, este bine sa asculte/faca ce spune Doamna, cat de mult poate ea 🙂
    Nu vrem sa punem bete in roate nimanui, si copilul trebui sa se invete cu tot felul de atitudini, nu am in nici un caz certitudinea ca asa cum fac eu este cel mai bine, si oricum, trebuie sa fie adaptata la societate, nu la mine, eu voi deveni parte neglijabila in niste ani.

    Uneori ma enervez si eu, ca nu raspund (intotdeauna) la comenzi rapide si directe (pt ca i-am invatat cu argumente logice), dar respir adanc si analizez daca chiar merita sa ne certam din cauza unuei bluze/soseta/agrafe, trebuie sa-i mai lasam si “ca ei” uneori, sau altfel spus you’ve got to choose your battles 🙂 altfel e cicaleala non-stop si urasc asta (sa o fac, sa mi se faca, si mai ales sa aud la altii) 🙂

    Facem inclusiv treaba cu trimis in camera cand urla isterici(pt mofturi), defapt nici nu este nevoie sa ii trimitem, se duc singuri cand ii apuca. Si nu e cu bataie sau ceva, pur si simplu mi se pare foarte normal sa se descarce, dar nu neaparat in urechile mele.
    Cand se calmeaza (cel mult cateva minute), vin singur si se aseaza la noi in brate (avem si noi timp sa ne calmam in intervalul acela) si discutam foarte bland si pasnic, despre ce ne-a suparat. Intotdeauna e cu imbratisat la sfarsit.
    E un dresaj? Da.
    Este folositor? Da.
    Ma simt vinovata? In nici un caz.
    NB: Daca vrea sa se atace cineva, pot sa explic contextul mai pe larg, va asigur ca procedez corect, dar va asumati riscul sa vi se dea un text de 5 ori mai lung, cu o multime de argumente, si apoi … nu incerc sa comving pe nimeni de nimic 🙂

    • Gabriela

      Parca as citi ce-as avea eu de povestit de acasa, Andreea, ai mei au 6 si aproape 4 ani si tot asa se intampla. “Ai zis ca nu trebuie sa ma oblige nimeni sa fac ceva, acuma chiar tu imi faci asta?” ce sa mai zici? Au dreptate copiii. La noi se mai aude si “de ce trebuie sa fac eu la scoala ce zice doamna ca eu stiu deja sa citesc?”.
      Acum suntem intr-un razboi cu hainele groase, sper sa se termine repede, dar cea mica pur si simplu nu vrea sa se imbrace, iar problema cu racitul nu e a ei, ea stie sigur ca nu raceste si punct… in schimb nu isi pune maneca lunga pentru ca nu se vede frumos rochita! Si nu functioneaza cu te astept sa te decizi…imi aplica si ea mie acelasi tratament si asteapta sa ma razgandesc eu…vom ramane in casa pana la primavara 🙂
      Asa ca orice idee despre cum convingi copilul ca rochitele cu bretele nu sunt pentru vremea asta e bine venita, multumesc.

      • Anda

        Problema cu rochitele de vara o aveam si noi, pana mi-a trecut prin cap sa le pitesc! Le-a cautat ea…. dar negasindu-le, a trebuit sa se multumeasca cu rochitele adecvate sezonului :))

        • Gabriela

          Cu ascunsul am incercat, dar isi aminteste de ele si ma intreaba unde sunt, rareori merge un “nu stiu” pentru ca, nu-i asa?, mama stie mereu tot :))

          • Eu o las cu rochita cu bretele si fara strampi, la gradinita, acum. Si posibil sa o las toata iarna. E atat de cald acolo, si ei invatati mai la 22-23 de grade, incat nu-mi pun problema de vre-un discomfort fizic. Ii las cate o bluza subtire (neaparat una din preferatele ei 🙂 ), si ii spun ca o gaseste in dulap, daca ii e rece si vrea sa se imbrace.
            Daca e vorba de afara sau de temp mai reci … vine replica “pai stai destul timp la gradinita, imbracata subtire, acum mai lasa, fa si cum zic eu!” 🙂
            Dar daca ii las destula libertate, sa isi satisfaca poftele, atunci nu mai e atat de capoasa, intelege ca daca e de musai, nu se comenteaza 🙂
            Faptul ca ne aplica si ei noua acelasi tratament, ne spune ca sunt receptivi si inteligenti. Nu imi comvine, dar e bine ca-mi mai amintesc si eu ca trebuie sa ma mai pun in pielea ei, ca sa imi “indulcesc” metodele 🙂

    • eu cel mai tare ma contrez cu sotul pe tema asta. si el imi zice ca a obosit sa ii dea 100 de explicatii pentru multe lucruri. mie mi se pare super ok si incerc sa fac la fel (ce mi-e ciuda pe mine e ca uneori imi pierd rabdarea si mai ridic tonul :() eu ce vreau sa o invat- sa nu faca nimic in viata decat daca ei i se pare ca e ok sa faca acel lucru. sa nu se lase influentata de oricine. dar in acelasi timp sa fie deschisa si sa analizeze si alte puncte de vedere, sa accepte ca se poate insela, etc. tare greu, dar sper sa reusim 🙂

  6. Noi nu mai funcționăm decât pe bază de șantaje: Dacă nu strângi în cameră, îți tai juma’ de oră din timpul de la comp. Dacă nu mănânci, îți tai și cealaltă jumătate. Dacă trebuie să-ți spun și a șaptea oară să te îmbraci, nu mai pupi computer nici duminică.
    (Trăiască computerul!)

    • Deea

      Da, da, cam asa mergea si cu băiatul meu, presupun că si tu ai băiat, de obicei ei sunt mai sensibili la argumentul “computer”.

  7. DianaM

    Vrajeala, pacaleala, dupa cum spun si doamnele de mai sus. Si nu avem de ce sa ne simtim vinovate. E vorba de sanatatea lui, la urma urmei. De ce m-as simti vinovata daca-i spun sa-si ia caciula ca altfel iar se raceste si ajunge cu mucii la nas? Eventual il las sa aleaga pe care vrea sa o poarte, daca n-am timp de lamurit, nici macar atat. I-o pun eu pe cap, ca altfel nu iese din casa. Asta e doar un exemplu.
    Cand merg undeva in vizita si nu are chef sa vina cu mine, daca am cu cine sa-l las sta acasa, daca nu, incep munca de convingere: nu vii cu mine, nici eu nu te duc la ziua lui X,Y… eu zic ca e un schimb, nu santaj 🙂
    Din pacate, nu am rabdare si nici pricepere sa inventez povesti,doar sa nu “lezez” sentimentele copilului.
    Santajul, dupa mine ar fi sa-l determin sa execute ceva pentru amuzamentul celorlalti, dandu-i ceva la schimb – daca spui o poezie iti fac asa si pe dincolo. Sau sa imparta, daca nu are chef.
    In rest, fac tot ce pot sa nu fie nimeni frustrat – nici noi parintii, nici el, copilul.

  8. Nora

    Fireste ca nu-i santaj emotional.
    Eu doar ma intreb ce te faci daca nu iti poti permite sa astepti. Dimineata, cand nu vrea sa se imbrace. Uite, cazul sora-mii: copila (2 ani si 9 luni) si taticul pleaca dis de dimineata, impreuna (el lucreaza la aceiasi scoala-gradinita unde merge si cea mica).
    In fiecare dimineata se lupta cu ea s-o imbrace si s-o pregateasca de plecare. E mofturoasa, adormita, obosita si nu “colaboreaza” nicicum. Ce sa faca? De plecat trebuie sa plece, el trebuie sa ajunga la lucru si nu au alta varianta. Ce sa faca?

    • culcati-o mai devreme seara. asa, nu va mai fi mohorata de dimineata.
      si inca odata zic, nu chiar toate straturile de imbracaminte trebuiesc puse din apartament.
      pe de alta parte, copil de pana la 5 ani care sa se imbrace(stea la imbracat) smirna in fiecare dimineata eu nu am vazut niciodata :)) Ghe inca imi scoate sufletul uneori.

      • maria

        asta cu culcat mai devreme seara merge daca merge….dar uneori nu merge:))

      • Nora

        Neata Sabina draga,
        Da, asa ar trebui sa faca, se lupta saracii sa schimbe programul dar stim cu totii ca nu-i usor.

        Sunt ceva ani de cand am trecut prin faza asta cu baietii mei, dar inca ma trec fiorii cand imi amintesc de imbracat (mai ales iarna). Ii imbracam intai pe ei (ca altfel ma treaceau 1000 de ape cu paltonul pe mine) si cat timp trebuia sa-mi pun cizmele urlau “ingerasii” (pe rand, fiecare la timpul sau) de credeam innebunesc :-).
        Br, uneori ma intreb cum de-am ramas normala dupa toate astea… Asta daca oi mai fi normala, ca cine poate defini normalitatea, lol 🙂 Hehe, p-orma mai si apare careva sa-ti spuna ca esti santajist sentimental, sa mori de ras/plans, nu alta 🙂

    • sa stabileasca de seara cu ce se imbraca si sa se trezeasca mai devreme cu 10 minute.

  9. Ia ca ma bag si eu…Da’ faptul ca plange(urla/zbiara-in cazul nostru), se tranteste/taraste pe jos si mai stiu eu ce, cand nu-i convine ceva nu e santaj emotional?

  10. Mihaela

    Aha, ai punctul pe i.

  11. Mihaela

    Fetita mea de 3 ani nu vrea niciodata geaca( la Londra sunt 12 grade, dimineata cand pleaca ea sunt chiar ‘fo 7). Cum trebuie sa plece in graba pt ca sotul meu o lasa in drum spre servici si nu am timp de negocieri, o las sa plece cum vrea. Dupa ce merge 5-10 minute prin frig si ingheata cere geaca singura ( ma asigur ca o dau sotului de fiecare data). De asemenea, vrea sa isi aleaga tzoalele de gradi singura, asa ca pleaca imbracata in toate culorile curcubeului…nu ma mai deranjeaza, desi initial vroiam sa arate frumos, asortata…am renuntat de mult.
    Singurul santaj, neemotional, e atunci cand ii tai din desene daca urla prea mult. Desi stiu ca prin urlat cere atentie nu pot mereu sa i-o dau ( din cauza de bebe) si uneori ma simt vinovata ca saracutza nu primeste nici atentia de care are nevoie in momentele alea si i se mai ia si din mica ei distractie cu desenele. Dar asta e viata, nu le putem avea pe toate, treptat o sa invete si ea asta.

    • Gabriela

      Teoretic si eu sunt de acord cu metoda “cere-mi haina groasa cand iti e frig” insa daca nu o cere, nu inseamna neaparat ca nu ii e frig la noi. Aseara fetita mea era singurul om in maneca scurta de pe strada si am gasit o solutie de negociere: stai cu hanoracul pe tine pana vezi un om in maneca scurta, atunci te poti dezbraca si tu. A functionat, dar ce o invata asta? Ca poate face ce vede la altii? e o solutie de compromis doar pentru ca nu mai stiam ce sa-i facem sa se imbrace si nu voiam sa ne pedepsim pe toti plecand acasa si nici sa o las sa faca iar muci.

      • Mihaela

        Asta cu vazutul unui alt dezbracat pe strada nu cred ca merge, aici copiii sunt f dezbracati, acum fetitele sunt fara ciorapi si vezi baieti cu maneca scurta ( la 12 grade) deci…eu merg pe metoda cand iti e frig te imbraci si cred ca de la 3 ani incolo merge. Bafta!

        • 🙂 Si mie mi se pare brr, dar chiar e posibil ca ei sa i se fi setat altfel corpul, oricum ei sunt mai agitati, asa ca … daca pui mana pe ea si nu e chiar bocna, eu zic ca e mai bine sa se caleasca 🙂
          Si nu cicalit enorm de mult, daca intr-adevar raceste, nu are rost. A racit si gata, asta e, nici lor nu li se pare distractiv sa se simta rau, dar chiar sunt mai rezistenti decat credem noi.

  12. LIV

    Da cu fetiţă mică de doi ani şi două luni, care vrea afară la “pupii” şi care se dezbracă până la piele şă apoi aleargă prin toată casa în fundu gol şi nu se lasă îmbrăcată cu nici un chip, ce să fac? Îi spun frumuşel, cu glas mieros: Puiule, dacă vrei să mergem la copii, trebuie să ne îmbrăcăm!(trebuie să precizez că fac asta după ce reuşesc să o prind şi să o ţin lîngă mine, că altfel se zvârcoleşte să fugă)Uite, te iau în braţe să vezi singurică pe fereastră căî toţi copii au hăinuţe pe ei. (Între timp, simt cum îmi dogoresc obrajii de nervi şi alergătură) Ea, nimic! Ei, atunci nu mai mergem dacă nu vrei să te îmbraci, asta e! Şi ce zi frumoasă e, toţi copii se dau în leagăn…Ea, fuge desculţă pe gresie. (E şi acum mie îmi zvâcnesc tâmplele de nervi, că ştii, ea continua cu “Mama, pupiii, pupiii!!!”
    Altfel, se descalţă de şosete sau dres şi vrea aşa desculţă şi mie mi se face rău când o văd, deşi serile trecute când a fost frig, a funcţionat centrala. Am încercat să-i pun dres cu Minnie ( e personaja ei favorită), I-am arătat-o îmbrăcată la tv:” Uite, Minnie are rochiţă, hai să-ţi pun şi ţie rochiţă, să vezi ce frumoasă rochiţă găsim în dulap!”. Am încercat cu papucei coloraţi, cu şosete cu năsuc şi guriţă…degeaba! Vine un moment în zi în care se descalţă/dezbracă şi nu mai ştiu ce metodă să folosesc în sensul ăsta.

    • sa o lasi in pace 🙂 De ce iti face rau sa nu aiba sosete? care e teama?
      infofolirea picioarelor e o treaba romaneasca care sensibilizeaza,mai rau face…. un fel de pattern asupra caruia nu prea cugetam, credem ca „asa se face” si gata.
      ai mei n-au racit nciodata de la picioare goale, doar de la virusi.
      cand au mai crescut, au pastrat in picioare ce aveau, in majoritatea cazurilor adica:D

      cat despre vreau la copii si nu ma imbrac…o sa isi dea seama in curand ca nu merge sa iesi afara in pielea goala. Acum e f micuta, hainele sunt un fel de povara incomoda pentru ea, dresurile te fac sa te manance pielea, samd samd. Sunt persoane care nici la varsta adulta, la care ratiunea primeaza, nu suporta ciorapii astia lungi. Priveste putin lucrurile si din perspectiva ei si nu te speria de un ciorapel dat jos prin casa:)

      • LIV

        Singura problemă e cu picioruşele sloi, atât. Într-adevăr nu răcesc de la picioare goale pe gresie, nici de la neînfofoleală dar pentru că eu am mai tot timpul mîinile şi picioarele reci din pricina circulaţiei, capăt un comfort din ăla bun dacă am ceva în picioare care să mă încălzească. Şi transfer şi aspupra ei acelaşi discomfort/comfort deşi probabil nu e cazul, altfel mi-ar transmite ea cumva, cumva că îi e frig.

    • Gabriela

      La noi cand era iarna si frig la picioare si baiatul de 2 ani si vreo 3 luni nu voia sa stea cu sosete i-am zis ca isi poate pune sosete diferite daca vrea. Atat de mult i-a placut ideea ca si acum, la 6 ani poarta sosete diferite tot timpul 🙂
      Si da, pot sa inteleg ca unora pur si simplu nu le e frig la picioare, dar cand ii atingi si simti sloiurile, cum sa crezi ca lor de fapt nu le e frig?

      • Mihaela

        De acord ca e o chestie pur romaneasca asta cu infofolitul. Foarte rar racesc pentru ca sunt prea dezbracati, cel mai des si cele mai grave sunt virozele.

      • LIV

        Ce idee! Nu mi-a trecut prin cap. Mulţumesc, Gabriela!

    • liv, eu as lasa-o sa iasa dezbracata odata….as pune pariu ca pe scara blocului se intoarce si se imbraca…e o testare a limitelor, nici smaranda nu vroia sa se imbrace la varsta aia

      • LIV

        Maria,cred că data viitoare am să deschid uşa şi-om porni aşa cătinel spre lift, să vedem dacă are curaj sau dacă am eu…

        • Gabriela

          Si ce te faci daca vrea? Hehe, teoretic acum ar trebui sa simta frigul si sa zica aoleu, imbraca-ma. Adevarul e ca asa invata cel mai bine.
          Fetita mea de 3,5 ani si-a uitat ieri jucaria de dormit acasa (sau am uitat eu sa i-o pun in ghiozdanel) a fost tare trista la ora somnului, pana la urma a dormit cu o jucarie de la gradi, primul lucru cand am luat-o mi-a zis ca o uitase pe Pina acasa si a plans putin cand s-a culcat. Dar azi dimineata cine isi punea singura jucaria in ghiozdanel ca sa fie sigura ca o are? 🙂

  13. ALI

    Ma bucur totusi ca oferi o solutie practica la solutionarea problemei in sine, o solutie ce este destul de usoara as zice eu.
    Eu as fi preferat un santaj mai motivant gen iti dau o bomboana, nu de alta dar copilul poate zice o faza de genul “Si ce daca nu te joci cu mine, ma joc cu jucariile ” si atunci pierzi teren practic, cel mai bine este sa il convingi din prima!

  14. Mi se pare f interesanta discutia despre obligativitate. Mi se pare frumos sa inveti copilul ca nu trebuie sa faca nimic din ce nu vrea dar nu mi se pare realist. In viata trebuie sa facem multe lucruri care nu ne plac doar pentru ca trebuie, daca invatam copilul ca are in permanenta libertatea de a alege nu in punem in situatia de a fi dezamagit mai tarziu cand va vedea ca nu poate intotdeauna alege? Nu ii vom crea probleme de adaptibilitate? Mentionez ca nu am copii, deci nu am multa experienta practica 🙂

css.php
Privacy Policy