Despre substanță și despre decență, despre vacanță și rezistență și altele la ordinea zilei
Probabil ați remarcat că-n ultima vreme postăm mai mult floricele și fotografii, mici anunțuri și diverse informații. Șpriț, de vară, puțină substanță în tot ce scriu, pentru simplul motiv că nu mai merg (aproape) pe nicăieri, nu mă mai întâlnesc cu (aproape) nimeni și nu mi se mai întâmplă (aproape) nimic ușor de povestit în joacă. Acesta a fost gândul despre substanță.
Despre decență va fi un gând ceva mai lung. Ce fac mamele când nu ies din casă și copiii dorm? Mamele ne-eroine stau cu tălpile pe subwoofer și se dau pe net. Sunt activă în câteva grupuri de mame (pe Facebook) și pe-acolo mă mai amuz, de câte ori se reaprind vechile flame: alăptatul, cezariana, co-sleeping, curentul bio, purtatul și așa mai departe. M-a stârnit Zu, care a scris un frumos articol despre mame rele și mame bune, l-am recomandat și eu mai departe. Aș vrea să îmi dau cu părerea pe tema decenței față de persoanele care ne înconjoară.
Nu există mamă perfectă. După cum nu există metode de creștere a copiilor universal valabile, după cum nu-s doi copii la fel și nici situații de viață identice nici măcar la mame gemene care nasc la rândul lor gemeni. Precum girafa în conștiința ardeleanului, acestea enumerate mai sus, nu există. Există în schimb o singură mamă bună pentru orice copil din lume: mama lui. Ea și nimeni alta. Asta pentru că, până la urmă, instinctul matern e cel care spune dacă pentru copilul meu sunt suficient de bune scutecele de unică folosință sau mă avânt spre cele de pânză, conștiința mea e aia care știe cel mai bine dacă mă simt ok alăptând sau, la dracu’, m-am săturat de ragade care par să nu mai dispară și mai bine-l trec pe lapte praf decât să o iau razna încercând să-l alăptez cu mameloane invertite, tot conștiința mea îmi va spune și dacă e ok să dorm cu plodul în pat și să-mi las soțul să sforăie pe canapeaua din sufragerie, instinctul meu de femeie (în caz că n-am uitat că sunt ȘI femeie) o să mă anunțe dacă vreo iguană blondă și-ar face de cap cu bărbatu-meu în timp ce eu stau cu fiu-meu atârnat de țâță, și nu în ultimul rând, inima mea de mamă ȘTIE că atâta vreme cât copilul mănâncă, doarme, n-are febră, râde și face progrese vizibile cu ochiul liber, înseamnă că totuși, ceva, ceva fac bine.
Așa că soacrele, mamele, prietenele, vecinele, trecătoarele și babele din fața blocului pot – din punctul meu de vedere – să facă balonașe la colțul gurii dându-și cu părerea despre ce e bine sau nu e bine pentru copilul meu. Decența înseamnă să accepți că poate femeia cealaltă a ales altfel decât tine pentru că atât a putut ea, știe ea de ce. Decența înseamnă să nu încerci să evanghelizezi pe nimeni înspre o modă sau alta, să-ți vezi de olița propriului copil și să nu-ți dai cu părerea atotștiutoare în bătătura alteia. Nu există mame rele. Mama rea e aia care-l abandonează pe prunc la ghenă sau îl ține legat cu lanțuri de pat sau îl terorizează fizic și psihic până la adânca maturitate. Terminați cu mamele rele.
Despre vacanță n-am ce povesti, eu sunt într-o vacanță perpetuă din februarie.
Despre rezistență. Chit că Bogdana nu m-a întrebat, am să vă spun la ce rezist eu. Rezist tentației de a le trage un perdaf tuturor proprietarilor de case care-și bat joc de apartamentele pe care vor să le închirieze pe sume cât un salariu de om cu studii superioare. Din decență. Sunt apartamentele lor și oamenii fac ce vor cu ele. Dar mă doare să văd în ce hal ajung spații de locuit care ar putea fi transformate în cămine. Doare.
Rezist nevoii de a urla la statul român că e inconștient când presupune că șaizeci de zile lucrătoare o proaspătă mamă poate trăi cu aer. Tot din decență. Îmi povestea Gabica ieri că ea a ieșit la pensie în septembrie și primii bani i-a primit în februarie. Cele șaizeci de zile ale mele sunt vax în acest context și deja au trecut din ele 23.
Rezist ispitei de a emigra pentru că știu că, din păcate, n-avem unde să mai fugim. Pe vremuri, treceai oceanul, erai ca și pe altă planetă. Azi, satul global înseamnă doar că peste tot sunt (cam) aceleași probleme cu diferite nuanțe. Fugi de dracu’, dai de tat’su. Unde nu te mănâncă fiscul, te-ncasează asigurările sau băncile, unde nu există probleme grave cu băncile, te înghite sistemul național de sănătate, ceva sigur e în neregulă chiar și în cele mai blânde societăți. Deci, deocamdată nu. Poate mai încolo.Mai sunt încă pe-aici câțiva oameni dragi, care chiar dacă nu mă sună prea des, contează.
Rezist tentației de a închide blogul. Irina e mare. Lia e prea mică și nu face mai nimic. Ea zâmbește întruna, dar asta deja știți. Mie, cum spuneam și mai sus, nu mi se mai întâmplă aproape nimic. Dar nu-l închid. Poate o să-i dau lui o vacanță, până ajungem la un alt liman. Acum plutim. Poate-l fac fotoblog sau youtube channel, ceva-ceva va fi mereu pe aci. Din obișnuință. Dintr-o istorie veche de … deja 6 ani.
Ei, și-acum am să fur ideea prințesei. Despre ce să vă mai scriu? Poate știu ceva ce vă interesează sau poate vreți să știți ceva ce nu am spus până acum. Ask away, săptămâna asta sunt deschisă la propuneri de subiecte.
Related Posts
Tags
Share This
Haide mai, ti se intampla cele mai minunate si importante lucruri, de fapt, cum NIMIC?? 🙂
Nu inchide blogul. Nu scrie pentru altii. Scrie pentru tine, cu feed-back insa. Alea-s cele mai valoroase inscrieri pe papirus.
Chiar daca Irina e mare si incepe scoala acusi acusi, lucruri frumoase si deosebite tot or sa fie de consemnat. Eu nu-s de acord cu Dr G ca e o rascruce care musai indica STOP. E adevarat, tu esti in mijlocul unui “public” larg. Insa franturi de inefabil si de marunt frumos poti consemna fara sa strici intimitatea. Eu nu vad diferenta (majora) intre ce-a fost pana la inceputul scolii si ce va fi dupa. E la fel de multa Irina si inainte si dupa momentul respectiv. Poate sa decida peste cativa ani ca si povestirile despre bebelusia ei au fost prea mult. Deci …
Iar tu ai discernamant cat cuprinde, ca sa cerni ce merge aici si ce nu, nu am nicio indoiala in privinta asta.
In privinta mamelor bune ori rele, perfect de acord. Cu o nuanta: exista mame carora le vine mai usor si mai natural mamicia, care pot si reusesc formidabil de bine sa-si asculte instinctele, si exista mame pentru care greul e prea greu, de dus … nu ca-s rele, dar sunt subminate. De exterior, de social, dar si de inauntrul lor, care nu mai reuseste sa-si gaseasca glasul potrivit. A creste un copil sanatos nu-i chiar asa o mare scofala, a creste un copil in armonie si echilibru e … sisifica misiune! Dar categoric pro eliminat comparatiile, absolut inutile si irelevante, si mers fiecare pe drumul personal, insa cu urechile si ochii deschisi si la jur.
Legat de rezistenta pe baricade … hmmm, da-mi voie sa te contrazic: motivul pentru care nu toata lumea pleaca nu este legat de ce-i DINCOLO, ci de substanta interioara a fiecaruia, de felul in care i se potrivesc radacinile intr-un anume loc si-ntr-o anume lume.
Altfel, daca e sa ma adresez numai celor trei repere principale enumerate de Bogdana (si, o, da, atat de importante!), eu iti zic cu mana pe inima ca fix cele trei le am aici la pol opus: valori in normalitate si familie, si OM, comunitate INCA viabil stransa, unita, centrata pe fiecare in parte, si mizerie, de toate felurile, prezenta aproape insignifiant, incredibil, dar cat se poate de adevarat.
Astea sunt de fapt lucrurile care m-au facut sa ma simt cu radacinile in siguranta si ACASA.
Bogdana a pus degetul pe rana, din punctul meu de vedere.
Insa accept si inteleg ca, desi aceste trei coordonate primordiale indeplinite relativ cu usurinta, undeva, poate, nu neaparat aici, nu oricui ii poate fi buna dezradacinarea, dimpotriva, sunt oameni pe care ii dezechilibreaza fundamental si ireparabil.
Speranta exista chiar si in foarte rau. Cum spuneai tu mai demult, TOTUSI, multe lucruri s-au schimbat in bine. Si se vor mai schimba. Important e sa fie sanatate si voi sa va iubiti, lumea dezlantuita din jur e abia in plan secundar relevanta.
Imbratisari calde.
Multumesc, Alina, e frig si intunecos, imbratisarea ta vine la tzanc.
fetelor, cand citesc ce frumos scrieti, zau ca imi vine sa imi inchid eu blogul…Alina, ti-am spus cat ma bucur ca te stiu, chiar si asa virtual? Ai comentat atat de just!
Raluca, tu scrii frumos cu lumina, lasa. Nu te mai plange, as vrea sa stiu si eu ce faci tu…
nu mai am ce spune… cand citeam imi veneau tot felul de idei dar cineva mai sus le-a zis deja….
totusi tre sa zic si eu ceva ca m-ai zgandarit:)
ref mame perfecte sunt de acord ca nu exista dar nu cred ca mama lui e neaparat intotdeauna mama perfecta…. e probabil dar nu sigur… instinctul de mama nu se naste o data cu copilul se dobandeste prin interactiune cu el si depinde in mare parte de constructia interioara a fiecaruia….
eu cand glumesc zic de mame de profesie, prin referire la mine care nu sunt asa ceva, de departe…. pentru mine profesia (aia care imi da de mancare!) si ceea ce fac sunt o parte mult prea mare din mine si nu mai am “spatiu” sa mai am alta profesie, dar ma straduiesc sa fiu o mama cat de buna pot eu. eu am invatat din experienta si din interactiunea cu copilul cam ce i-ar face lui bine si ce i-ar aduce sanatate, alin, stare de bine. singura mea dorinta e ca andrei sa isi aduca aminte de copilarie ca de o perioada fericita din viata lui si normala , perioada in care a simtit iubirea noastra asupra lui. In rest, ce-i fi o fi…
ref rezistenta… cred ca oriunde trebuie sa rezisti la multe si marunte si chiar asta e intr-o oarecare masura esenta vietii… cat poti tezista ca om fata de tot si toate ce te inconjoara
NU INCHIDE BLOGUL…
Asta ziceam si eu: nu exista mame perfecte, mame bune sau mame rele. Exista mama. Punct. Nu-l inchid, avem o relatie de co-dependenta.
Va citesc de obicei in liniste si comentez tot in liniste, insa subiectul mamelor bune vs mamelor rele ma indeamna sa astern opinii virtuale chiar si pe mine.
Pana in ziua de astazi dau vina pe maica-mea saraca pt mancatul meu compulsiv de ciocolata. Nu am intalnit nici o tableta de ciocolata, oricat de rea sau de buna pe care sa nu o termin. Pe vremea cand nu se gasea decat rahat varsat si dropsuri de menta la kil, mama cumpara pe sub mana ciocolata chinezeasca cu miere. Avea foita de aluminiu adevarata pe care o pastram in carti groase si o miroseam din cand in cand. Avea si un desen cu albine si un munte mare cu zapada in varf. Si pe alea le pastram. In fiecare zi, dupa felul doi, in ideea de a fi o mama buna care sa provide for her babies, ni se administra cate un patratel de ciocolata. Iar eu, copilul tembel, tot ce imi doream era sa pun mana pe toata tableta si o sa o mananc pe nerasuflate. Am plans lacrimi mari si crocodilicesti implorand-o pe mama sa mai imi dea o bucatica. M-am simtit deprivata? Da… Am suferit? Ohhh daaa!! Insa am stiut intotdeauna ca mama mea este mama cea mai bina din lume…
Sotul meu imi povesteste cu drag de zilele de miercuri, cand mama lui lucra pana la 7 si neavand timp sa faca de mancare, aveau voie sa manance mici si cartofi prajiti cumparati de la bodega din colt. Si el o vede pe mama lui ca pe cea mai buna mama din lume. Si a crescut mare si sanatos chiar si cu prajeli in dieta..
Nu stiu daca s-au schimbat vremurile, sau daca noi suntem generatia care vrem sa le dam copiilor tot ceea ce ne-a lipsit noua, insa cu totii avem traume mai mari sau mai mici pe care le atribuim parintilor. Embrace it!
Micile detalii ne creaza amintirile de care ne bucuram atat de mult acum. Marile detalii conteaza insa: o mama care ii e alaturi copilului la lectia de inot sau nu, un tata care vine la serbarea de sfarsit de an sau un copil cu ochii umezi cautandu-si in multimea de parinti confirmarea ca si el e important, o mama care face temele cu copilul si il invata sa invete sau o mama care isi lase copilul sa se descurce cum o fi, o familie armonioasa, fara vicii si violenta, sau popestii de la 3 care se imbata si se bat si nimeni nu cheama politia… Asta e diferenta…
Ada, esti minunata, scrii un blog fantastic si sper ca spiritele inalte sa iti revina foarte curand!
Squiko, multumesc! Sper si eu, deocamdata baltesc asa…
Eu cred ca Irina s-ar bucura totusi sa prinzi si redai pe blog vacanta dintre ere: gradinita si scoala. O vacanta de vara ca asta nu va mai avea decat dupa bac si pana intra la facultate….. Poate tie nu ti se pare dar noi o sa iti confirma ca Lia “canta” la 4-5 luni altfel decat la 2-3 luni …
Of. Stiu si eu ce vacanta va avea? Deocamdata tot la gradi…
Luv you…. Nu stiu ce s-a intamplat de v-ati pornit asa cu mamele, nu am avut timp de fb, insa, si asta e feedback din mai multe parti, comportamentul de acolo e de sectante uneori. S-a ajuns prea departe si zic eu ca ne furam una alteia caciula si ca nu facem altceva decat sa dovedim ca suntem exact cum se spune despre noi ca suntem.
Altfel, subscriu la fiecare cuvintel din tot postul asta, cu exceptia inchiderii blogului (femeie, fii calma, ce naiba?!!!) si te iubesc, va iubesc pe toate, sunt in mare dispozitie de sharuit dragoste, este sf petru azi, si-i ziua lui fii-miu si hai gata, disregard what I said, ca nu se intelege nimic
Hai sa-ti traiasca puiul mic. Love you too…
am avut si eu faza asta cu mama buna versus mama rea 🙂 trece 🙂 stii tu 😉
Foarte frumos. Si postul si comentariile. Stii tu, faptul ca ce ti se intampla nu poate fi pus intotdeauna in cuvinte sau pe blog nu inseamna ca nu ti se intampla NIMIC, mie mi se pare tocmai ca ti se intampla atat de multe incat preferi sa te pierzi in evenimentele din jurul tau decat in virtualul blogosferei. Ceea ce e perfect de inteles. Noi suntem tot aici si te asteptam cuminti, pentru ca asa, virtual, te iubim :-)))
Ada, nu pleca, nu inchide nimic. Esti o oaza de normalitate si de bun simt pentru mine. Si de veselie si de aprecierea lucrurilor simple ale vietii. Te rog!
Te citesc zilnic (la cafea:) si mi-ai lipsi foaaarte mult daca te-ai hotari sa tragi storurile.
In alta ordine de idei, mi-ar placea foarte mult sa povestesti cum a reusit Irina sa scape de Pampers si daca v-a fost greu… cand a inceput training-ul cu olita…
Cam astea sunt problemele “existentiale” care ma macina pe mine acum, nu stiu cum sa incep, am achizitionat o olita,
Potty training. s-a marcat. maine sau poimaine, ok?
Dacă părerea mea contează cât de puţin, mie acum blogul îmi place chiar mai mult decât înainte… E mult mai personal, mai cald, mai plin de lumină şi dragoste, exact aşa cum trebuie să fie viaţa într-o familie cu copii…
Nu cred că se supără nimeni să nu mai găsească informaţii utile, avem şi alte surse de informare pentru asemenea nevoi… dar ne-am întrista toate să nu mai citim despre Ada cea “mamă bună-bună”, despre Irina cea şi despre Lioara cea cu cântec de delfin, dar şi despre Laur, cel care e în egală măsură “responsabil” de tot binele ce vi se întâmplă.
sunteţi o familie frumoasă, cu poveşti frumoase, iar tu le scrii frumos, ca pe o poveste pentru oameni mari. Şi mie îmi place să citesc poveşti!
Despre mame bune si rele – complet de acord cu tine. Eu obisnuiesc sa spun (celor care ma cearta ca imi tin prea mult bebita in brate) ca in relatia MEA cu copilul MEU e la fel de indecent sa te bagi ca si in relatia mea cu sotul meu. Ca e vorba de mine, de nevoile mele, copilul nu e un software sa functioneze asa, dupa reguli precise, in afara noastra.
Referitor la blog: please, nu-l inchide.
Ti-am mai povestit eu odata (pe forumul tau cu diete, he, ce vremuri :-)) ca te citesc de pe cand scriai pe liternet, cand in viata mea intrase primul barbat pe care l-as fi putut vedea ca pe un tata pentru copiii mei. Citind despre Irina am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea de a fi mama.
Si de aceea, cand am aflat ca voi avea un copil, parca mi s-a parut teribil de firesc sa citesc ca vei fi si tu din nou mama. Tot mamica berbec cu bebe berbec, ca si noi 🙂
🙂 Pe cat e puiul tau?
Doamna, va mai provoc 🙂 daca asta se lasa cu povesti duse mai departe asa frumos. Btw, partea cu girafa ardeleanului m-a uns pe suflet :D. Revenind insa, la mine postul acela a avut un benefic dublu efect terapeutic: m-am descarcat si am (re)descoperit ca nu sunt singura care gandeste asa. Si lucurile si-au mai revenit in matca in Univers.