Despre tristuţi şi inimioare şi alte metode de şantaj
Buni a inventat un sistem de recompensă bazat pe inimioare colorate. Nu e chiar inventat de ea, e doar adaptat la realităţile familiei. Pentru fiecare faptă bună, Irina primeşte o inimioară desenată pe o foaie lipită pe uşă. La zece fapte bune, inimioarele sunt străpunse cu o linie lungă şi urmează premierea. Ultimul premiu: un set complet de zâne din gaşca lui Tinkerbell.
Nimic de zis, copilul reacţionează foarte bine la stimuli de genul ăsta şi pare să-şi stoarcă indelung creierii, gândindu-se ce fapte bune să mai facă. Ultima faptă bună, la buni, a fost să-i strige pe un ton foarte îngrijorat, dintre spumele parfumate ce-o înconjurau din toate părţile: “Buuuuuuni, să nu uiţi să-ţi iei medicamenteeeeele!”.
Buni a fremătat de bucurie şi a mai desenat o inimioară mov pe foaia cu pricina.
Pentru că în ultimele săptămâni am observat niscai manifestări grozave de încăpăţânare (caracteristice zodiei cu coarne) m-am hotărât să aplic şi eu metoda. Dar nu m-am putut abţine să nu observ că din metoda bunicii lipseşte o componentă importantă. Anume, niciun mijloc de semnalizare a faptelor rele.
Domnişoara mai scoate şi limba când nu e cazul, se face că plouă atunci când trece pe auz selectiv, pretinde că nu poate de una singură mai nimic (“Când o să fiu şi eu de vârsta ta, am să pot”, mi-a trântit-o într-o zi, a propos de fermoare şi cizme) se spală pe dinţi cu degetul şi freacă robinetul şi trenuleţele cu periuţa de dinţi, deci mii de bucurii zilnice care nu pot scăpa nemarcate, zic eu.
Da, mi s-a spus că-s cam severă şi că aştept cam multe din partea unui copil atât de mic, e posibil, nu zic nu, dar nu ştiu altfel. Aşa că am inaugurat şi eu un tabel în care m-am hotărât să desenez inimioare.
Şi ştiţi ce? Funcţionează.
Am copil model.
Mă pupă, mă mângâie, îşi strânge masa, dacă insist adună şi jucăriile şi chiar mănâncă tot ce-i pui în faţă, fără să mai protesteze.
Mai avem doar problema cu auzul selectiv.
Din cauză că trebuie să spun de o mie de ori: “Irina, încalţă-te. Te-ai încălţat? Când te încalţi” am hotărât să-mi manifest tristeţea prin grafică. Deci, de câte ori mă întristează, desenez lângă inimioare un “tristuţ”.
– De ceeeee, maaaaami!
– Păi, dacă mă întristezi? Ce să fac?
(To be continued)
Related Posts
Tags
Share This
:)))) foarte buna metoda, desi nu stiu daca functioneaza pe termen lung. chiar citisem de curand un articol pe attachement parenting referitor la utilizarea recompenselor, care se pare ca dau rezultate pe termen scurt, nu pe termen lung, si ca la un moment dat copiii ajung sa faca lucrurile nu pentru placerea de a le face ci exclusiv pentru recompensa…
acum chiar nu stiu ce sa zic, care e adevarul
recunosc ca si eu am avut sistemul implementat, numai ca mult mai schematic decat voi, si mai saracacios… bile albe si negre…
stiu, complet lipsit de creativitate :))))
bineinteles ca de lene l-am abandonat, dar oricum o recompensez cand face lucruri bune, cred ca e in firea noastra a parintilor 🙂
Si eu am avut pe vremuri, la cei mari, tabele de-astea si functionau. Pana au intrat la pubertate cand nu le mai pasa de nimic si nu mai functioneaza nimic.
@Bogdana: in orice carte de psiho o sa gasesti ca motivatia intrinseca e infinit superioara celei extrinseci, bazata pe sisteme gen recompensa/pedeapsa. La fel de adevarat e ca in multe carti de psiho o sa gasesti, cand se vorbeste despre cresterea copiilor/educatie, sfaturi de a folosi recompensele si pedepsele (adaptate varstei, of cors – imi lipseste emoticonul ala din yahoo, cu ochii peste cap).
Tie ce ti-ar face mai multa placere – sa citesti o carte pentru c-o gasesti interesanta, ori pentru ca daca o termini cineva iti da..stiu eu? o pereche de cercei?
A face chestii potential faine si interesante pentru o recompensa (de orice fel ar fi ea) mie-mi suna a…dresaj, asumat de copil, desigur. Pana la urma recompensele n-o sa mai fie satisfacatoare, dar copilul nici n-a prea invatat cum altfel sa gaseasca placerea in actiunea in sine (bine, ce spun eu acum e exagerare, in sensul ca imi inchipui ca nimeni nu premiaza in mod constant orice actiune a copilului).
pai exact ce spuneam eu: ca nu functioneaza pe termen lung, si ca se pierde placerea de a face actul respectiv, pe care ajunge sa il faca doar de dragul recompensei.
iar dresaj, e chestie de semantica si de perceptie in capul fiecaruia. dresajul este pentru necuvantatoare modalitatea prin care educi si induci un anumit tip de comportament. educatia, on the other hand la copii mai ales este modalitatea prin care induci un anumit tip de comportament, astfel incat puiul respectiv sa isi insuseasca un set complex de reguli, cunostinte, aptitudini etc, general valabile si acceptate de catre societate.
so, daca dresaj suna urat in acceptiunea ta, este doar pentru ca ii asociezi anumite conotatii negative, ceea ce nu stiu daca e cazul. intr-adevar, oamenii nu se dreseaza, dar in esenta, cam tot aia e numai ca o spunem mai frumos: educatie, care e un termen mai vast de cuprindere…
si ralu’, depinde de cercei :)))
:)))
Pai da, si dupa ce ti-ai facut colectia de bijuterii?
lasa mah, ca niciodata nu sunt indeajuns de multi :))))
desi puteai sa alegi si tu altceva…pantofi de exemplu… la aia chiar eram stimulata, si chiar nu exista limite la colectie :))))