Dezvoltarea vorbirii

18 Dec 2007 by Ada

– A-u-to-buz!
– Bravo, Irina!
– Cuuum spuuuneam când elam mică?
– Abuz spuneai.
– Acum spun autobuz.
– Da, acum spui corect.
– Sunt male.
– Da, eşti mare.
– Până la tavan.
– Aproape până la tavan, da!
– Sau până la flunze…
– Sau…
– Sau până la clenguţe.
– Până unde vrei tu.
– Mami clenguţele volbesc?
– Numai alea fermecate.
– Su-fla-ge-li-e!
– Daaaa, bravo! sufragerie! perfect!
– Nu tadulie! Su-fla-ge-li-e!
– Felicitări, eşti foarte deşteaptă.
– Us-cat! nu u-su-cat!
– Nu mai am cuvinte de admiraţie pentru tine.
– Când elam mică…
– Aşaaa…
– Îmi cântai!
– Da. Şi-acum îţi cânt.
– Când o să fii tu mică…
– Vai de mine, ce-ai să faci?
– O să-ţi cumpăl dzeantă.*
– Whoaaa! Mulţumesc, Irina! Foarte drăguţ din partea ta.
– O să mă duc la selvici şi o să câstig bani. Şi o să-ţi cumpăl o dzeantă. Mami, de ţe mi-ai spalt balonul**?
– Care balon?
– Ăla losu cu alb!
– A fost un accident, Irina! Mama n-a vrut să spargă balonul.
– Accindent?
– Accident!
– Accindent!
– Accident…

Ce cuvinte mai pocim – BEST OF
– masina de compieli. (“pomieri, Irina, cu p. Pom-pi-eri” “compieli!”)
– a puteza. (“cuteza. cu c! Zi “cu!”” “cu” “te” “te” “za!” “Zaaaa!” “a cuteza!” “a puteza!”)

Vineri avem serbare. Avem emoţii, avem rochiţa pregătită, mai trebuie să cumpărăm balerini albi, a propos unde găsesc balerini albi, repede? Poeziile le spune frumos. Mai complicat e cu statul pe loc. La ultima repetiţie cu costume (noi două şi domnul Mitz) Irina era în plină mişcare browniana. Aştept cu interes ziua premierei.
Şi-acum, legenda, adică de ce am pus mai sus steluţe:

* Am primit astă vară o gentuţă de umăr. mică. neagră. de fâş. Irina spune că e urâtă. Mie mi se pare practică. Încap în ea telefonul şi portofelul, îmi lasă mâinile libere, e bună de parc/cumpărături. I-am zis într-o zi când comenta cât de ulâtă e dzeanta “să nu uiţi că atunci când erai mică mama ta avea o geantă urâtă”. N-a uitat. Şi plănuieşte să şi facă în curând ceva în legătură cu asta. Draga mamei!
** Acum două săptămâni Irina a mers la căluşei. Acolo era şi un pui de caracatiţă care era prea mic ca să ne urcăm în el. (abia fusese montată caracatiţa asta care numai mică nu era, dar V ne-a interzis să ne dăm în “drăcia aia”.) După o întreagă teorie despre puii de caracatiţă (“uuunde e mămica luuui?” “Dal de ţe doalme afală în flig?” “Dal îl acopelă cu pătulica?” “Dal uuuunde eeee pătulica luuuui?”) am reuşit să o luăm încet spre casă, noi trei şi-un balon alb cu unul roşu (culoalea plefelată) în burtica ăluia alb. I l-am legat de mânuţă să nu zboare. “Dal zboală!”. “Nu zboară, mămico! balonului îi place aşa de tare de tine că şi să vrei nu te mai lasă. Uite-l cum se ţine după tine! Dar trebuie să mergem repede că îi e frig!” “N-ale pătulicăăă?” “Nu, dar îl ducem acasă, la tine în cameră, unde e cald şi bine şi el ştie şi se bucură, vezi cum dă din codiţă?”
Aşa de bine l-am păzit că exact la intrarea în bloc, balonul a rămas prins între uşa de la intrare şi mami care dădea să se strecoare, şi ghiciţi ce tragedie… balonul s-a spart.
Şi-a fost sfârşitul lumii. Nu m-a iertat până-n ziua de azi…
Încă vreo două d-astea şi m-am lins pe bot de dzeantă.