Dii călușelule, diii! Du-ne pe câmpii!

4 Jan 2013 by Ada

Bună dimineața în noul an. Știu, voi ați început serviciul, ați ajuns la birou, v-ați făcut cafeaua, ați deschis probabil și pagina asta la un moment dat și aici n-ați mai găsit nimic. Dar să știți că eu n-am început serviciul decât telefonic și că ieri am avut o zi superbă, cu o prietenă din altă viață (mai întâi la Simbio și apoi am cumpărat coadă de mop de la Cora, go figure!) și-n cele din urmă cu fiica mea ce mare. Pentru că, sinceră să fiu, fugisem de acasă de fiica mea cea mică. Și dacă ați fost ieri la Universitate, chiar înainte de spartul Târgului de Crăciun și ați auzit o voce subțirică strigând ajutoooor, mai în glumă, mai în serios, să știți că eu eram, călare pe un călușel negru, în paralel cu Irina, încercând să înțeleg de ce le place copiilor să fie învârtiți și în același timp hâțânați sus-jos, sus-jos, într-un zgomot infernal, cu pupilele invadate de lumini colorate. Irina era puțin incomodată de punga în care puseserăm două mere caramel (“Ca-n povestea ta, Mami!”) , dar mândră de noile căști cu blăniță, menite să-i acopere urechile lăsate de izbeliște de șapca prea mare pe care o purta pe cap. Și fericită de-i erau obrajii roșii ca merele pe băț.

Am fost fericită că mi-am putut ține promisiunea. I-am promis de la începutul lui decembrie că o duc la Târg și n-am reușit. Chiar am trecut într-o zi prin dreptul târgului și i-am văzut strângând căsuța lui Moș Crăciun și am tras concluzia că e clar, se strâng tarabele, îmi pare rău, Irina, poate anul ce vine…

Dar ieri, în ultima zi, am reușit să parchez și să o duc să îi arăt ce mai rămăsese. Și-am regretat că nu e și Laur să bem un vin fiert și-am regretat că sunt cu mașina și nu pot să beau un pahar din care s-o las și pe Irina să soarbă puțin… Nu știu dacă vizita noastră la târg a durat mai mult de 15 minute. Dar cele 15 minute, merele, căștile și călușeii sunt cea mai faină amintire de anul ăsta. Undeva în vârtejul ăla de lumină am fost și noi. (Nu e poza mea, e făcută de Dinu Lazăr și s-a potrivit de minune cu povestea mea. Merci, Dinu!).

Ca de obicei în momente kodak, telefonul meu era mort. Și cum aș fi putut face eu însămi poza cu noi! Doar să știți că eu, la 36 de ani, m-am dat pentru întâia oară în viața mea în așa călușei.

Lia împlinește azi un an și nouă luni și cu ocazia acestei solemne dăți, eu am lăsat-o în brațele bonei și am fugit în lume iar. Cine știe pe unde mă vor fi purtând roțile lui Minnie acum când citiți, mai ales dacă e după ora nouă.

Probabil caut rochia lui Tinkerbell sau metraj de satin verde sau modele de do it yourself… Nu de alta, dar se apropie ziua Irinei si, la opt ani, har Domnului, vrea petrecere cu Tinkerbell nu cu Monster High.

Amen to that.

Și să aveți un an bun.