Din valuri

29 Aug 2011 by

De trei zile, pe plajele pe care ne plimbăm flutură steaguri roșii.  N-am văzut niciodată Marea atât de supărată pe tot și toate. Parcă nu ne mai suportă. Plecați acasă. Lăsați-mă. Nu vă mai primesc. Destul mi-ați murdărit plajele, destul ați lăsat în urma voastră resturi. Luați-vă catrafusele și lăsați-mă, nu mai pot, m-ați terfelit destul.

Valurile sunt atât de mari, încât e imposibil să mai stai în picioare. Nici vorbă să mai înoți. Dacă până acum ne plângeam de pietrele de la malul mării, acum stăm și ne uităm la valuri. Se sparg furioase de țărm, mușcă din ce în ce mai mult din nisip; unde până mai ieri se înghesuiau cearceafurile, azi nici pomeneală să mai stai. Despre castele, ce să vă spunem… Irina a primit o lecție de viață. După trei ore de întărit ziduri, un singur val a măturat întreaga construcție. Amar.

Ca și cum s-ar fi vorbit, vântul și soarele își fac fiecare jocul în Marea Conspirație. Vântul rupe zmeiele și ia pe sus umbrelele, prosoapele, revistele. Soarele arde. Arde atât de tare, dar așa bine camuflat de vânt, că doar după ce se lasă seara realizezi cât de tare te-ai ars. Au dispărut de la tarabe toate tuburile de spray cu factor 50. Nu se mai găsesc decât niște soluții îndoielnice, nerezistente la apă, manufacturate în cine știe ce garaj. Am renunțat la La Roche-Possay, s-a terminat în mod surprinzător după doar trei zile de mers la plajă. Acum am trecut pe Gerocosen, singura marcă în care am cât de cât încredere, am luat ultimul tub din farmacie. Soluția lor pentru arsuri solare s-a dovedit salvatoare, atât pentru noi, cât și pentru doamna Păpădie și ai ei.

Insolația e o târfă, ar zice americanul. Nici nu știi cu ce te alegi după ce te ia în brațe.

În Lumea de Sus, toate sunt cum le știam. Câinele din vecini încă latră isteric la propria coadă, cât de lungă e noaptea, așa de supărat e pe coada lui, că nimic nu-l mângâie.

Cu toate astea, ne scăldăm în liniștea plină de sunete de care acasă n-avem parte. Vântul dansând prin frunzele de viță de vie, clopoțeii atârnați de boltă, Marea, dimineața și seara, când se sting muzicile și se opresc din mers mașinile și motocicletele.

Eu o înțeleg pe ea. Pe Mare. Suntem prea mulți și dintre aceștia mulți, prea puțini o iubim. Turiștii? Niște animale, în trecere pe aici, două luni pe an. Vin, își bagă picioarele, seamănă mucuri de țigări, peturi și coceni de porumb pe plaje, apoi se-nghesuie în turme pe autostradă. După ei, potopul.

Ce bine că se termină sezonul. Marea asta merită să se liniștească. Poate mâine se mai îmbunează și ne primește. Încă sperăm.

Related Posts

Share This

3 Comments

  1. Are vreme marea pana la anul sa isi regaseasca vigoarea ca sa ne primeasca din nou in bratele ei sarate si racoroase.

  2. am vazut si eu la TV ca ii cod galbem pe mare! parea foarte agitata…

css.php
Privacy Policy