Dinu si muzica

29 May 2010 by

Nu exista prea multi domni in anturajul meu. Cand zic domni, ma refer la acei barbati care nu uita niciodata cat de important e sa ramai un gentleman in orice situatie. Unul dintre ei se numeste Cristian Stefanescu. E un privilegiu sa il pot numi prieten. Eu ii spun lui “printe”, el imi spune mie “ducesa”. El e Hamlet, eu sunt aia din Pisicile Aristocrate, ca sa intelegeti despre ce persoane cu sange albastru vorbim. E doar modul nostru de a ne juca si de a ne domni unul pe celalalt.  Ne plac aceleasi lucruri. Cam aceiasi muzica, aproximativ aceleasi persoane. Pe Dinu nu-l cunosc decat din povesti. Nu am avut ocazia sa ma uit niciodata in ochii lui, dar stiu ca il cheama Dinu pentru ca asa il chema pe sotul uneia dintre profele mele de engleza din facultate, care acum mi-e colega de redactie. Lumea e mica. Dinu insa e din ce in ce mai mare, atat de mare incat in curand nu am sa mai pot spune ca e un copil. Cand l-am rugat pe Cristian sa scrie un Guest Post mi-am dat seama ca nu l-am mai intrebat demult despre Dinu. Oare ce mai face copilul acestui domn? Cat de frumos a crescut?

 

 

Argument: „zi ceva de Dinu”, mi’a spus Witchie, când am întrebat’o despre ce să fie guest-post-ul; ok – despre el să fie; nu vă aşteptaţi la lecţii de puericultură (sunt restanţier perpetuu la disciplina asta) sau de educaţie (nu’s în măsură să povestesc…); am scris acest text în fugă dar (iertare, Witchie!) şi în întârziere – şi ca atare şi arată, în forma sa în care îl găsiţi mai jos.

 I’am lăsat Beatles să’i curgă cât era ziulica de lungă; era o casetă dintr’acelea cumpărate în colţ la Universitate, după ce au plecat minerii, s’au ofilit panseluţele iar sub înscrisurile revoltate de pe faţade s’au înşirat măsuţele de camping pline-ochi de casete poloneze cu muzici altădată interzise. Nu se ţinea bine pe picioare. Nu articulase primul „ta-ta” (care ni se umflă în pipotă ca şi cum nu ni s’ar fi pus în vedere că n’are de’a face cu noi, ci doar cu lejeritatea cu care desluşesc articularea sunetelor). Ei, bine, prima lui manifestare non-instinctivă a fost refrenul de la Girls. Este acolo o secvenţă în care se aude inspiraţia – ca fenomen anatomic – şi, ei bine, trecând, la un moment dat, pe lângă pătuţul lui, l’am auzit cum inspiră zgomotos, chiar la începutul refrenului, anticipând melodia. Mi’am făcut de lucru şi’am aşteptat refrenul următor. Nu mi se păruse.

Au trecut anii şi, dintr’un nenorocit de joc pe calculator, s’a ales cu un pas înainte: Riders on the Storm. N’am ezitat şi i’am pus la dispoziţie ce mi s’a părut c’ar fi potrivit, pe la şase-şapte ani, din Doors. De la Doors la Metallica n’a fost decât un pas. Şi Guns’n’Roses. Şi Celelalte Cuvinte. Şi Queen. Şi… Şi – well, da, şi asta – Michael Jackson, care, murind, a făcut pentru propriul său ego mai mult decât dacă ar fi trăit cum a trăit în vremea din urmă. Scuzaţi, am deviat!

Toate acestea s’au petrecut în paralel cu o ruptură pe care a făcut’o în relaţia cu sine însuşi. Acum vreo doi ani, în vacanţa de Paşte. Ne’am dus la bunicii săi, din orăşelul acela ascuns între nici-dealuri-nici-munţi, acolo unde cade trenul de pe hartă. Vremea bună l’a apropiat de copiii şi, uneori, nepoţii prietenilor mei din copilărie. Şi, asemeni generaţiei noastre, a fost corupt să bălăurească p’ale dealuri. La început mai timid, venind să’i dea periodic raportul bunicii sale. Pân’a ajuns să uite de el pe coclauri. El, băiatul de la etajul zece, crescut într’un bloc (fie el şi nou) de la intersecţia unor magistrale de tramvai, cu beton de jur împrejur şi fast-food-uri la colţ, el, cu o uşoară adversitate (vizibilă!) în ce priveşte mişcarea şi niţel cam sălbatic într’ale inter-relaţionării, el, deci, a explodat, pur şi simplu. Şi, implicit, şi’a dat drumul.

S’a înălţat, a schimbat rapid (şi destul de des) numerele hainelor şi încălţărilor, a învăţat să comunice şi să socializeze. Şi’a făcut prieteni. Şi când spun prieteni chiar prieteni spun (paranteză: oare mama lui ştie că doi dintre aceşti prieteni adevăraţi sunt pui de ţigani – cu care nu mi’e nici frică şi nici ruşine să’l las?) Inutil să povestesc despre cât de mult aşteaptă să fugă din Bucureşti. Şi nu pentru că, acolo, la naiba cu cărţi, ar avea mai multă libertate în relaţia cu calculatorul – sau, mai general spus, controlul mai puţin sever al bunicilor. Şi nici pentru că el e băiatul venit de la Bucureşti, un fel de „cineva” în orăşelul copilăriei mele. E altceva. E acel ALTCEVA ce nu încape în câteva vorbe dar care’i (şi ne) lipseşte în jungla urbană. E acel altceva pe care ne place să’l evocăm, amintindu’ne de vârsta lor, vorbind ca şi cum am omagia un mare dispărut.

Dispăruţii, însă, suntem noi, cei care ştim ce’am pierdut şi ne lamentăm… Sunt departe de a fi un tată bun. Şi nu’s de vină doar cei circa 2000 de kilometri ce ne despart. Şi nici scuza aceea că bărbaţii rămân copii nu ţine… Dar tare mi’e greu să mă abţin uneori de la un (câteodată total needucativ) ”Ei, lasă, ai cu cine semăna!”. Dar are. Mă uitam la el în timpul concertului AC/DC. Undeva la jumătatea distanţei dintre vârsta lui şi vârsta mea nu va mai sta în spate, ci va da vârtos din plete în preajma scenei. C’aşa făcea şi tac’său pe când mai avea cu ce.

PS: Copiii au lumea lor din care nu facem neapărat parte întocmai cum ne place să credem. Sigur că raporturile de dependenţă şi cele emoţionale se menţin – dar vorbim despre planuri diferite. Dovadă stau notele de plată ale telefonului mamei sale. Când se apropie vacanţa îşi sună bunicii de câteva ori pe zi. Când se termină vacanţa trec săptămâni şi nu’i sună.

PPS: am schimbat, la un moment dat, plasa de un leu cu cowboy şi indieni pe care o târam prin casă dintr’o cameră în alta cu o plasă identică plină de casete audio; mă postam în faţa oglinzii, îmi aranjam freza şi, în deplinătatea absenţei urechii muzicale, „performam”; în mintea mea eram pe scenă, liderul trupei, şi’n fiecare oraş mă iubeau alte fetişcane… Deh… Vremea casetelor audio a trecut; muzica aia, toată şi ce s’a mai produs bun şi etern între timp, încape, de-acum, pe un stick sau într-un player. Îşi pune căştile pe urechi, ascultă şi, cu multă convingere, cântă acelaşi I want to ride my bicycle, I want to ride my… E la fel de talentat ca şi deja bătrânul său tată (care nici acum nu s’a lecuit; noroc, totuşi, că petrece multă vreme singur). Cât despre freză, a trebuit să fac apel la imaginea unor şoferi de rabe de pe şantierele optzeciste ale patriei socialiste (vă mai amintiţi de ei?) pentru a’l determina să revină la gânduri mai bune!

Cristian Stefanescu

4 Comments

  1. Cheapeau, Printe!
    Sa-ti traiasca baiatul!

    tzintzaru

  2. Oaaaaaaaaa!
    Ţânâţaru’! Cre’că’s zece ani pe puţin de când nu mai ştiu ni’ka de tine!
    🙂
    Ceea ce vă dorim la rându’ne!

  3. Uite, Ducesă, vezi ce faci? 😉

  4. da, da…ne scoate de la naftalina:-)

css.php
Privacy Policy