Disociere

10 Jun 2014 by Ada

Nu, eu nu sunt aici. Vi se pare, e o iluzie, un neadevar. Nu-s aici.

Sunt pe plajă cu fetele. Uite, Lia se joacă în nisip, Irina şi Mara vin dinspre mare, au umplut găletuşa cu apă şi se pregătesc să mai facă o supă de scoici. 

Cât gătesc ele, eu am să mă pot odihni.

O să fie rece apa la început. Probabil că o să ţip de cât de rece e, am să înjur în gând pietrele şi scoicile măcinate şi meduzele, nu-mi plac meduzele, dar trec eu de ele. În spatele meu Lia o să strige “Ai grijă, mami, să nu cazi, maaaami, ai grijă să nu caaazi.” Şi până la urmă am să mă las cu totul în valuri, să trec mai repede de şocul termic.

O să mai arunc o privire la mal, să văd că fetele sunt toate la un loc.

Şi pe urmă am să mă las pe spate. Am să-mi scufund capul în apă, marea o să-şi vâre degetele lichide în urechile mele şi apoi va fi linişte. Va trebui să închid ochii, altfel soarele o să mă orbească. Şi-am să mă legăn pe valuri câteva minute, exerciţiul perfect pentru coloana mea ce se tasează încet, încet, de la statul pe scaun.

Nu voi mai avea greutate, o să-şi asume marea greutatea mea. O să mă ţină în braţe un pic şi-n liniştea asta de câteva sute de secunde, am să adun energie pentru ce mai vine.

Pe urmă am să ies la mal şi o să stau la 20 de cm de Lia cu ochii pe Irina, care ştie că dacă ea nu mă vede pe mine, nici eu nu o văd pe ea şi asta e rău.

Nu, nu sunt aici.

Sunt pe plajă. E dimineaţă, bate briza, soarele se mai ascunde din când în când prin nori, dar revine. Mai e puţin şi se face 11. La 11 ne luăm prosoapele pe braţ şi plecăm la cafea.

Pe plaja mea e mereu 10 fără un sfert.

Nu, nu-s aici.