Doamna Marinescu

14 Apr 2012 by Ada

Era mică, slabă, avea ochelari și baston, capot înflorat și mâini subțiri și noduroase. Nu știu ce a fost la viața ei, eu n-am cunoscut-o altfel decât foarte bătrână și foarte bolnavă. Era bunica Mirelei și a lui Mircea. Desena cele mai frumoase hărți din lume. Caietul meu de geografie de clasa a cincea a fost cel mai aplaudat din toată viața mea de școlar, pentru că, nu știu de ce, doamna Marinescu se oferise să-mi facă hărțile. Și le făcea așa, cu desene, cu detalii, cu umbre, cu marginile nedefinite, de parcă se oprise din desenat doar pentru că ajunsese la capătul colii.

Se-mprietenise cu bunică-mea, Ioana, și când aceasta din urmă s-a dus, mă luase cumva, protector, sub aripa ei. Îmi vorbea mereu frumos și nu mă certa nici că le goleam tufele de liliac de flori, nici că mă atârnam de creanga vișinului ce ne servea drept paralelă (fiind una singură) la eternele noastre jocuri de-a olimpiada de gimnastică. Eu eram mereu Daniela Silivaș sau Ecaterina Szabo. Personificarea Nadiei Comăneci era luată de altă fată din vecini, de care parcă mi-era puțin frică, altfel nu m-aș fi mulțumit eu cu rolul Danielei sau al Ecaterinei.

Mircea era mai mare decât mine, dar mai mic decât fratele meu. Mirela era mai mică decât mine. Cumva, diferența de vârstă nu m-a apropiat foarte tare de niciunul dintre ei. Când am venit eu în curtea aia, Mirela avea trei ani și nu prea vorbea, se legăna mereu de pe un picior pe altul și repeta în șoaptă tot ce ne auzea pe noi spunând. Nu m-am supărat pe ea, nu am suspectat-o niciodată că ne îngână cu obrăznicie și, apoi, nici n-ar fi fost politic să ne certăm. Mirela locuia în casa mare, de lângă poartă,  cu mama ei, dentista, și tatăl ei, inginerul,  la comun cu familia Iacobescu, proprietarii întregii curți. Pe zidurile corpului lor de clădire s-a scris toată copilăria noastră. Vedeți, pe vremea mea nu existau spray-uri pentru graffiti. Mama și tata n-aveau nevoie să mă întrebe nimic, știau exact la cine visez doar citind al doilea nume cunoscut din ecuația  ” Andreea + X=iubire”. Când Mirela a învățat să scrie, am suspectat-o pe ea că se ocupa cu aducerea la zi a istoriei zgâriate în piatră cu vreun băț sau vreun cui. De altfel, dacă nu scria nimic pe zidul galben de la poartă, sigur știa tanti Victorița (ah, trebuie neapărat s-o scriu și pe ea) care era etern pe după perdele, sau doamna Rapaport, căreia nu-i scăpa nimic de la înălțimea balconului ei cu balustradă de fier forjat. Așa am crescut, sub ochii unei întregi liote de babe (pentru noi, toți erau “babe”), în siguranța unei curți prelungi, cu gard înalt, cu plopi, cu nuci, cu vișini, cu tufe de liliac, cu încăpățânate încercări de a încropi grădini de flori (ah, să ne fi ferit sfântul să dăm mingea în grădina lui Puiu – numele cu care tanti Victorița se trăgea de șireturi cu prietenii ei din vecini) că ne puteam lua adio de la ea. Acolo, după gardul verde, în împărăția pisicilor înconjurată cu sârmă ghimpată, trăiau regește trandafiri și hortensii, departe de colții și ghearele câinilor, dar mereu în bătaia bombelor de cauciuc cu romburi sau buline albe. În contrast cu ordinea trasată cu rânduri de pietre date cu var din grădina lui tanti Victorița, grădina doamnei Marinescu era la liber, o mini junglă de tufe de liliac și copaci ce nu apucau să ajungă la maturitate. Cred că de-aia o iubeam, că ne lăsa să ne jucăm și pe treptele monumentale și prin grădina ei fără gard. Și de ce să nu recunosc, mereu o ruga pe Mirela să ne împrumute și nouă bicicleta ei mică, mai ușor de manevrat decât Pegasul meu cu șa scurtă sau cel cu coarne, al Nicoletei.

Doamna Marinescu făcea o prăjitură cu denumire caraghioasă: “Mere pe canapea”. Ieșea cu câte o bucată de prăjitură pe farfurie cu șervețel și ne oferea și nouă ocazia să ne hlizim iar de merele ce se odihneau pe canapea, ca să nu fie obosite când le mâncam. Și-a iubit mult soțul și l-a plâns toți anii în care am fost și eu pe lângă ea. Când plecam la piață, o întrebam dacă vrea să-i cumpăr ceva. De Paște i-aduceam lumină de la Sfânta Ecaterina, pentru că nu putea merge. Intram prin spate (altă istorie a proprietății la români în vremea comuniștilor) și băteam la geam, cu lumânarea ferită de vânt într-un pahar de plastic. O aud și acum:

– Draga mea dragă, mulțumesc, Dumnezeu să te binecuvânteze.

Își făcea cruci mari, cu lacrimi în ochi, bucuroasă să mă vadă. Stăteam puțin de vorbă și apoi  mă duceam la ale mele. Pe urmă, când m-am mărit și am plecat de-acasă, o mai vedeam de Crăciun și de Paște. I-aduceam mereu câte un cozonac, un pui, ulei, zahăr, făină, ce văzusem eu că își cumpără mai des pensionarii. Copiii ei se mutaseră la bloc și ea rămăsese singură într-o cămăruță din casa mare, de la poartă.

N-am nici o poză cu ea. Nu știu când a murit. Nici măcar nu știu dacă a murit, logica îmi spune că da. În curtea noastră, azi, cresc bălării înalte cât un stat de om. S-a cam ales praful și de grădina Victoriței. E o poveste complicată, cu revendicări, acte semnate de doi bătrâni orbi, proprietăți pierdute la jocuri de poker și oameni dați afară după ani de zile de procese și judecăți. Dar mă gândesc la doamna Marinescu, mai ales azi, când, dacă aș mai fi fost copil și aș mai fi stat pe Enăchiță Văcărescu, peste doar câteva ore i-aș fi bătut la geam, să-i dau lumină și să-i spun “Hristos a Înviat”.