Doi

6 Jan 2007 by

Doi

Domnişoara care se fâţâie în faţa oglinzii, admirându-şi diversele ipostaze, mi-a indicat unde să stau, în aşa fel încât să nu mă piardă din ochi dar nici să nu-i blochez parada. Işi duce la buze ceaşca de lapte, cu o mişcare foarte sigură. Soarbe puţin, cât să nu i se prelingă pe bărbie, apoi o aşează cu grijă pe mochetă. Mai trage o ocheadă în oglindă şi apoi apucă triunghiul de pâine prăjită cu doar două degete. Muşcă din sandwhich cu poftă, de fiecare dată privindu-şi imaginea reflectată. Învăluită în acorduri de violoncel, Mamzel Zuluf îngână încetişor melodiile cântate de Katie Melua. E unul din pick-nick-urile noastre de seară. Prefer să îi servesc cina în camera ei, departe de zgomotele casei, de cuţ, de musafiri, departe de televizorul puţin prea prezent în noua ei viaţă. Rolul meu e să am grijă să nu verse cana pe covor. În rest, e independentă, se descurcă fără mine. Şi dacă în loc de sandwhich cald primeşte dinca (budincă de orez), mânuieşte linguriţa foarte bine, nu mai are nevoie decât de o persoană devotată, care după cină să-i şteargă cu mişcări fine obrajii. Apoi se urcă singurică în pat. Cere să pupe oana (icoana) şi îl pomeneşte de câteva ori pe “Damne-Damne”.

– Haide, Irina, închide ochii!

– Ochii!

– Nani! cântă mama

– Naaaani, îngână fetiţa, pupuiuuuu…

– …maaaamiii.

În fiecare seară, când lumina se stinge şi stelele fosforescente încep să plutească prin întuneric, Irina exclamă: “oaaaaaau!”.
Mirarea asta face parte şi ea din ritualul de somn. Învelită apoi până sub bărbie cu pilota pufoasă, se asigură că are la îndemână cana cu apă şi apoi închide ochii. “Noapte bună, Irina, mama te iubeşte” încă este formula de încheiere, după ce câţiva pupici zboară prin aer şi fetiţa îi prinde. “Haţ!” e ultimul cuvânt înainte să se închidă uşa.

De câteva zile e foarte fericită cu creioanele primite de Crăciun. E în stare să stea minute bune la micul ei pupitru, să deseneze cercuri mari despre care spune că sunt chipuri de copii. “Ochii… bebe”. Desigur, desenele ei nu înseamnă încă mare lucru dar e plăcut să vezi cum schimbă culorile, cum le combină, cum le alege. O altă ocupaţie favorită este să-i scalde pe cei 4 teletubbies. Lala este preferatul ei. Le face baie într-o cutie de margarină şi apoi îi pune să doarmă în pătuţurile lor. Îşi împarte gustările cu cuţul, mai de voie, mai de nevoie, pentru că dracul cel mic şi cu patru lăbuţe nu ştie prea multe politeţuri şi se şi autoserveşte la o adică. Irina şi Dino sunt un cuplu înduioşător. Căţelul se bucură să o vadă şi sare să o pupe. Deşi e mic, atunci când vrea poate să sara foarte sus, ceea ce pe fetiţă o sperie. Cum în ultima vreme Irina poate să plângă la comandă, lacrimile îi apar instantaneu pe obraz şi începe a se jelui de parcă Dino deja i-ar fi înfulecat nasul sau cel puţin o ureche. Puţin confuz, Dino se aşează în faţa ei şi îi ţine isonul, hăuleşte din toată inima şi nu mai ştie ce să facă să o împace. Acelaşi lucru se întâmplă când fetiţa se supără că mama a plecat din casă şi plânge cu deznădejde, de parcă ar spune “ a plecat mămica mea şi m-a lăsaaaaat, mamaaaaa”. Căţelul nu de dezlipeşte de ea, ba mai mult, scheaună încetişor, fără să înţeleagă de ce, dintr-o dată, zâmbetul copiliţei s-a transformat în cascade de lacrimi.

În curând Irina împlineşte doi ani. De-acum rupe câteva cuvinte pe româneşte şi vreo 4-5 pe englezeşte. Incercăm din răsputeri să renunţăm la scutece. Se mai împiedică uneori pe stradă. Dar e în stare să urce şi să coboare scările, să deschidă uşa de la frigider, ştie să se spele pe dinţi, şi nu pleacă nicăieri fără “papotei”. Mama nu mai e mami chiar tot timpul, uneori mama e “Andia”. Stă aşa cocoţată în capul treptelor, zgâlţâind portiţa care o împiedică să coboare în camera de zi şi strigă pe un ton hotărât: “Andiaaa! Andia! Andiaaa”. Şi din cele trei tonalităţi poţi deduce un întreg discurs despre drepturile copiilor şi despre cât de încet se mişcă mama asta şi despre cum abia aşteaptă să se facă destul de mare ca să nu mai depindă de mama să-i deschidă uşile. Jucăriile ei sunt ale ei şi ale nimănui altcuiva, nu oricine se poate apropia de ele. Ştie să meargă pâş-pâş şi să vorbească în şoaptă, ştie să desfacă un triunghi de brânză din poleială şi să decojească o banană. Îi plac fructele: kipi (kiwi) şi pocacala (portocala) sunt nelipsite din meniul zilnic. Pupuiul (puiul) este şi el în topul mâncărurilor favorite. Îi poţi servi orice fel de carne dacă îi spui că e pui. Am descoperit într-o dimineaţă că ştie să spună “para” (evident, în loc de r scoate un soi de l) şi “ou!”. Mărul deja îl cunoaşte în două limbi, graţie filmuleţelor “baby einstein”, pe care e în stare să şi le pornească singură pe laptopul mamei. Sunt câteva pe care le-ar vedea la orice oră: “One!” (povestea cifrelor) chichiuu(un film cu maşinuţe) tototoiul (animale sălbatice – îl numeşte aşa pentru că tata i-a spus că girafa se cheama moţoţoi) chionu (despre forme şi creioane colorate)… uneori le mai uit dar îmi atrage ea atenţia în permanenţă, mai ales că într-o vreme, pe când încă eram la noi acasă, când tati venea de la serviciu, avea voie să vadă un film, pe care îl alegeau împreună. Cred că acum asociază filmuleţele astea cu dorul de tata, a cărui poză o pupă cu sfinţenie, în fiecare zi, de câteva ori.

Într-una din după-amieze, pe când eu credeam că ea îşi doarme somnul de frumuseţe, Irina coborâse din pat, ieşise din sacul de dormit, aprinsese veioza şi de plictiseală începuse să cremuiască fotografia lui tati. Când am întrebat-o exact ce crede că face mi-a spus că îl face pe tati “măimăi”. Încă nu ştie să spună “mi-e dor, vreau să plecăm acasă, asta nu e doar o vacanţă şi m-am prins, vreau înapooooi”. Simt însă tot ce nu poate să-mi spună şi sper din tot sufletul să uite zilele astea în care tati nu a fost lângă ea. Crăciunul l-am trecut cumva, de Revelion, când la Bucureşti era miezul nopţii, mama, tati şi Irina erau împreună într-o videoconferinţă. Dar de ziua ei tati nu va fi să o ţină în braţe şi să o pupe. Sperăm să recuperăm timpul pierdut cât mai repede.

De când sunt mama Irinei am inceput să gândesc că ziua în care ea s-a născut e puţin şi ziua mea. Aşa ar trebui să fie pentru toate femeile: aniversarea zilei în care au dat viaţă unui pui de om să li se cuvină şi lor. Aştept ziua Irinei cu mai mult drag decât aştept ziua mea. Ziua mea înseamnă un an în plus spre bătrâneţe, spre dezarticulare. Ziua ei înseamnă încă 365 de zile în care am trecut cu bine peste toate lucrurile bune sau mai puţin bune. Înseamnă încă un început spre mai spectaculoase acumulări şi noi mirări, cu atât mai mari cu cât sunt primite subiectiv. Între timp, ca orice mamă de fată, o privesc fâţâindu-se în oglindă şi îmi spun: nu că e a mea, dar e frumoasă, mânca-o-ar mama pe ea.

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. vio

    La multi ani!

Trackbacks/Pingbacks

  1. 8 sau cum ne otrăveşte şcoala | In joaca - [...] Anul 2 [...]
  2. 7 | In joaca - [...] Anul 2 [...]
  3. 9, anul cumpenei de la 8 ani | In joaca - […] Anul 2 […]
  4. 11 – Pink Lemonade, muzică și cărți | In joaca - […] Anul 2 […]
css.php Privacy Policy