Domnişoara Dumnezeu

18 Jul 2007 by

Zilele trecute, pe neaşteptate, Irina a făcut un salt intelectual uriaş. Dacă până acum întrebarea prin care încerca timid să-şi lărgească orizonturile era “unde e…”, într-o fracţiune de secundă, în seara zilei de 16 iulie 2007, draga domnişoară a trecut la un alt instrument, de care ne-am temut, dar pe care l-am aşteptat cu nerăbdare.
Cocoţată pe masa de înfăşat (pe care încă se desfăşoară ritualul îmbrăcatului în pijamale), Irina discuta cu tati despre ce urmează să se întâmple.
– În ce pat dormi în seara asta?
– În patul mic.
– Sigur vrei să dormi în patul mic?
– Nu, în patul mare!
– Bine, o să dormi în patul mare. Acum te îmbrac, mergi să papi cu mami şi pe urmă faci nani.
– Unde e nani?
– Nani e în pat.
– De ce e nani în pat?
– Andaaaa!

Auzindu-i panica din glas, am presupus că s-a întâmplat ceva îngrozitor.
– Irina a întrebat de ce!
– Poate ţi s-a părut!
– Nu, nu mi s-a părut…
Am înghiţit în sec şi am zâmbit cât am putut de optimist.
– Asta e, odată şi odată tot trebuia să se întâmple şi asta.

Dar de ce atâta groază de “de ce”-uri, o să vă întrebaţi. Mi-amintesc că pe la şapte ani, exasperat de întrebările mele care începeau cu “ce înseamnă” şi “cum adică”, tata mi-a pus dicţionarul în braţe şi m-a invitat să aflu singură diversele informaţii pe care el deja nu mi le mai putea oferi cu la fel de multă amabilitate. Dacă ar fi să facem un calcul scurt, ne aşteaptă aproximativ 4 ani în care va trebui să răspundem la “de ce”-urile Irinei, care deja ne-a demonstrat că poate pune întrebări năucitoare:
– Irina, nu-l mai necăji pe Mitz că o să-şi ia lumea în cap, mămico!
– Unde e lumea?

În aceeaşi seară, pe când eu presupuneam că fetiţa doarme, trecând pe lângă camera ei, am auzit-o bolborosind şi-am deschis uşa încet, încet. Stând în genunchi cu spatele spre restul lumii, Irina exersa noul instrument, întrebându-l pe Dragonelul de pluş:
– De ce e dunga aia acolo?

Dunga aia era tăblia patului, iar bietul Dragonel părea deja copleşit.
– Trebuie să notăm undeva data de azi, mi-a zis soţul.
– N-ai cum să uiţi că a început să întrebe “de ce” chiar în ziua aniversării căsătoriei noastre.
– Tu crezi că e o simplă coincidenţă chestia asta?
A reuşit să pareze perna care a zburat spre nasul lui dinspre canapea.

În week-end, Bunica a dus-o pe Irina la gară, să vadă trenurile.
– A tost la gală Ina!
– I-auzi! Şi ce ai văzut acolo?
– Tlenuli! Elau maaaali. Unul vine, altul pleacă.
– Şi unde se duc trenurile, mămico?
– La gaaală!
– La altă gară! Şi te-ai urcat şi tu în tren?
– Nu, nu ne dă voie.
– Cine nu vă dă voie?
– Nenea conductolul.

Încântată de trenuri, Irina mai vrea să meargă la gară şi altă dată dar înainte de asta îi trebuie câteva lucruri noi.
– O vioală mică vlea Ina! Ci una pentlu mami, ci una pentlu Ana. Să cânte la vioală Ina!
– Păi tu ştii să cânţi la vioară?
– Da!
– Cum se cântă la vioară?
– Cu guuuula.
– Nu, Irina, la vioară se cântă cu arcuşul.
– Cu alllllcuuuuşul.
– Bine, o să îţi luăm o vioară. Şi altceva ce mai vrei?
– Ci un piaaaan.
– Şi un pian deci. Bine. Când era mic, tati a avut o vioară mică, pentru copii. Când se trezeşte tati, te duci la el, zâmbeşti frumos, baţi din gene şi spui: Tati, te rog frumos să-mi dai vioara ta cea mică. Sau şi mai bine, când mergi la Gabi…
– Tâmbătă melgi la Gabi!
– Sâmbătă, când mergi la Gabi, îi ceri vioara tatei. Îi spui: Gabi te rog dă-mi vioara lui Valu. Ai înţeles?
– Da.

În mai puţin de 30 de secunde, Irina a dispărut din bucătărie. Nu era nicăieri. Am găsit-o în dormitor (era doar 7.30 dimineaţa) călare pe tati, strigând din toate puterile:
– Tati vleau vioaaala ta miiicăăă! Log mos, taaaatiiii! Ina vlea vioaaaalaaaa.

Am reuşit să o iau pe sus înainte să îl trezească şi să compromită orice şansă de a căpăta vreo vioară mică, vreodată în această viaţă. Dar pasiunea ei pentru artă nu se opreşte aici. Mai nou, din cauză că “flige aelul” îi umplem timpul cu acuarele şi vopsele de pictat cu degetele.
– Vlea să picteze Ina! Vlea pictulile.
– Nu picturile, mama, culorile.
– Culolile! Vlea pensule Ina.

Unul dintre seturile mele de pensule de machiaj a fost sacrificat pe altarul tânărului talent. Irina foloseşte pensulele pentru a se picta pe mâini cu guaşele. Vopselele pentru pictat cu degetele le foloseşte pe post de cremă, ceea ce îl descumpăneşte foarte tare pe tatăl micuţei Picasso, care nu se poate stăpâni să nu mormăie “Mie nu mi se pare normal să o laşi să se spele pe mâini în acuarele.”
Desigur, nici să dai dea dura pe covor sferele metalice cu bănuţ înăuntru, sigur le ştiţi, cele chinezeşti, de relaxare… nici aia nu cred că au toţi copiii ocazia să facă. Dar Irinei îi plac clinchetele pe care le scot bilele, de câte ori le scoatem din cutiuţa de catifea, Irina râde şi spune
– E Doamne-Doamne Ina!
Mai în glumă, mai în serios, am poreclit-o Domnişoara Dumnezeu. Tot mai în glumă, mai în serios, tatăl ei afirmă uneori că între Dumnezeu şi oameni există o verigă de legătură şi acea verigă este el, care nu numai că e atât de deosebit dar mai este şi nemuritor, de aceea n-are sens să meargă la dentist sau să ia pastile când e răcit. De ce să mă mai mir că fiică-sa, la doi ani jumate declară că ea însăşi este Doamne-Doamne. Nu ştiu exact de ce Irina asociază sunetele scoase de sferele metalice cu ideea de Dumnezeu, probabil ceva din fiinţa ei secretă rezonează cu vibraţiile Ying-Yang. E un joc care ne place şi pe care îl acceptă cu bucurie la orice oră.
Multe din lucrurile pe care le facem nu-s tocmai kosher, dar cui îi pasă? Am petrecut o dimineaţă întreagă alegând pietre de sticlă colorată, pe care i le-am pus în cutiuţe de voal brodate cu catifea, nimic mai nepotrivit pe lumea asta, dar cu ocazia asta a învăţat că pietrele verzi stau în cutia pătrată şi cele galbene în cutia rotundă, steluţele în cutia dreptunghiulară şi cele în formă de semilună (pe care ea le identifică drept banane) în cutia ovală. Pentru că se trezeşte foarte de dimineaţă, sunt multe orele care trebuie umplute în intervalul 6-14.
La doi ani şi jumătate fix, Irina e un copilaş pretenţios, pentru care jucăria preferată este mami. Deşi are o mulţime de jucării (chiar m-am întrebat serios dacă le iau pentru mine sau pentru ea), preferă să pună adulţii să se joace.
“Hai ne lucăm” înseamnă de fapt “fă tu, că eu te supraveghez”. “Stai pe canapea şi bea cafeaua, mami” e deja o indicaţie de regie de-a dreptul banală. N-o mai interesează filmuleţele pentru copii dar a făcut o pasiune pentru Gabriel.
Gabriel este băieţelul de la care am moştenit-o pe Ana noastră. Se întâlnesc uneori prin parc. Pentru că e puţin mai mare, Gabriel ştie că trebuie să o apere pe Irina, chiar dacă nu e foarte clar de ce anume trebuie să o apere. Rezultatul e că dimineaţa la micul dejun o aud rostindu-i numele, mai în şoaptă, mai din toţi rărunchii:
– Gaaaaaaaabliiiiiiiieeeeeeeeeeeeel. Unde e Gabliel?
I-am pus deja în vedere bonei să ne facă o scurtă schiţă despre Gabriel, cine sunt părinţii lui, cu ce se ocupă, ce studii are… Desigur, încă îmi dă mâna să glumesc pe tema asta.
Dar există şi momente neplăcute, când Irinei nimic nu-i mai place, când se cere în braţe deşi stă comod pe canapea, când declară sus şi tare că a obosit şi preferă să-i dea mami să mănânce, sau spune că o dor oasele (“aoleu, oasele mele, mă doale oasele” este expresia căpătată de la bonă), sau vrea la mare şi la înot şi la gară, la plajă, bine, nu neapărat în ordinea asta. Plânge necontrolat uneori, fără motiv, fără să o doară ceva, scânceşte numai aşa ca să se audă sau ca să fie băgată în seamă, deşi nu se poate plânge de lipsa de atenţie… Şi-atunci singura metodă pe care am găsit-o e să o trimitem în camera ei, unde n-are decât să urle cât i-o place. De obicei, preţ de vreo 40 de secunde scâncetele se transformă în urlete de zici că o taie careva cu fierăstrăul, apoi deschide uşa şi cu lacrimile încă şiroindu-i pe obraz, revine în camera de zi spunând c-o voce mică:
– S-a potolit Ina.
Spre marea ei surpriză, într-o zi, mami s-a uitat la ea foarte serioasă şi i-a zis:
– Te duci înapoi şi ieşi din cameră când te chem eu! Chiar dacă tu te-ai potolit, eu sunt supărată pe tine. Nu se poate să plângi aşa, fără motiv. Ştii să vorbeşti, spune-mi ce te doare. Foloseşte cuvintele! Spune-i mamei, de ce plângi?
Mă priveşte cu ochii mari şi apoi printre lacrimi, spune încet:
– De ce plângi?

Related Posts

Tags

Share This

css.php Privacy Policy