Dor de ducă

17 Oct 2009 by

Mi se întâmplă destul de rar să invidiez pe cineva. Şi, de obicei, invidiile mele nu sunt răutăcioase, sunt mai degrabă zâmbete ceva mai intense decât de obicei, un soi de bucurie că uite, totuşi se poate, dar şi amărăciunea copilului care stă cu nasul lipit de vitrină şi priveşte cu jind la minunile de dincolo de geam, minuni pe care ştie că nu le poate obţine, nu pe căi cinstite, în orice caz.

Azi am descărcat de pe site-ul grădiniţei Irinei multe poze cu ea, poze făcute în septembrie şi în octombrie. Trebuie să vă spun că-s tare mulţumită de grădi, copiii fac mulţime de lucruri, sunt plimbaţi, scoşi la aer, duşi la muzeu, fâţâiţi de colo, colo, fac fişe, modelează, se joacă, mănâncă fiecare după ce are voie, dorm corect, fără pernă, la recomandarea pediatrului. Eu primesc zilnic o foicică pe care scrie cu ce s-a ocupat Irina, ba mai mult pot să o şi văd, au camere video pe care doar părinţii le pot vedea,  e la doi paşi de birou, Irinei îi place, eu sunt bucuroasă că oamenii sunt drăguţi şi lipsiţi de obsesii religioase, ca la cealaltă grădiniţă. Mergem vinerea la curs de pictură şi sâmbăta la curs de artă dramatică. Seara copilul cade lat. După ce ea adoarme, eu rămân cu ochii în monitor. Am mereu ceva de făcut. De scris. De tradus. De compilat.

Cu toate astea, Irina mi-a zis zilele trecute că ar vrea o vacanţă. Şi de la o vreme şi mie mi se pare că mă strâng şi roţile tocite ale lui Costică şi pereţii biroului şi deadline-urile, deşi cunosc oameni interesanţi, cu fantastice poveşti de viaţă sau de succes, deşi fac cu drag meseria pe care singură mi-am ales-o, deşi mi se deschid multe ferestre noi şi uşi pe unde nu mă aştept.

Poate e de la vreme. Poate din cauză că azi, când am rămas fără Irina (e-n vizită la Luca până diseară), m-am trezit cu timp în braţe. Ce să fac acum? Să dau o tură cu aspiratorul? Nu, are o problemă. Mai rău mă enervez. Să traduc? Nu, n-am chef. Să mai lucrez la site? Să mă culc? Să ies în oraş? Cu cine să ies? Şi unde să mă duc? Ce frig e afară. Să merg într-o vizită? Să mă uit la TV? Să citesc? Să-mi fac unghiile? Parcă nimic nu mai e destul sau cu suficient sens încât să merite consumul de energie.

Aseară am spălat. Am gătit. Rufele nu sunt uscate, nu pot călca. Mă gândesc că în următoarele cinci luni va trebui să aştept câte trei zile până să se usuce şi numai gândul ăsta mă face să tremur. Azi am auzit apa circulând prin ţevi şi elemenţii caloriferelor au început să se dezmorţească şi m-am bucurat. M-am bucurat şi că şoseaua a fost uscată. N-a mai patinat Costică, deşi am străbătut oraşul cu peste 70 la oră,  s-ajungem la timp la curs. M-am bucurat că azi e 17 octombrie şi mai am încă nişte bani pe card, nu mulţi, dar mai mulţi ca luna trecută pe vremea asta. M-am bucurat că Irina se pregăteşte de serbarea de Crăciun, am văzut pozele de la grădi, de la cursul de dans, şi m-am bucurat, am anticipat lumina din ochii ei, deja îi văd zâmbetul, deja o văd căutându-mă în public, căutând pe faţa mea aprobarea, semn că a zis bine poezia, a dansat bine, a fost frumoasă şi apreciată.

Sunt în continuare recunoscătoare pentru sănătatea copilului meu, dar trăgând linie, celelalte bucurii ale mele, enumerate mai sus, mi se par meschine.

Poate e doar astenie de toamnă, poate e doar oboseală cronică. Poate e ceva mai mult decât atât.

_DSC3810Azi am citit povestea unui om care a renunţat la o viaţă mult mai bună decât a mea, mult mai fancy decât a mea şi s-a dus să locuiască pe o plajă în Thailanda. Am citit şi i-am zâmbit, cu invidia aceea de care am scris mai sus. El nu mă cunoaşte, dar eu l-am mai văzut pe ici, pe colo, îi ştiu numele, ştiu cu ce se ocupa. Şi ia uite, ce surpriză. A şters-o din ţară. Fără să anunţe. Fără tam tam şi petreceri de adio. S-a dus să stea un an acolo, la plajă, vedeţi voi scaunele astea din nisip? Ei, aci îşi bea dânsul cafeaua. Până şi Vlad îl invidiază. Ce curaj, mi-am zis, ce frumos! Ce mi-ar plăcea şi mie. Am oftat apoi şi mi-am clătit ochii cu pozele lui. Pe care sper că nu se supără că le reproduc aici. Oricum n-o să afle, probabil. Şi dacă află, uite, zic acum, mulţumesc, au fost frumoase şi nu m-am putut abţine.

Desigur, el a avut nişte bani în cont. A plecat cu nişte prieteni. N-are copil,  n-are nevastă. Are un laptop şi un aparat de fotografiat şi un modem de net. L-am invidiat. Cu zâmbetul acela. Dacă aş fi avut 10.000 în cont şi destul sânge în vine, mi-aş fi luat fetiţa de mână şi de ziua ei i-aş fi oferit cadou un an de libertate pe plajă. Fără fişe. Fără camere video. Fără curs de dans, pictură şi artă dramatică. Pentru care sunt recunoscătoare, nu mă înţelegeţi greşit, îmi dau seama ce privilegiu e să îi pot oferi o grădiniţă de acest nivel şi cursuri şi haine şi jucării şi… Îmi dau seama.

_DSC4713În visele mele cele mai sălbatice, îmi iau cu mine câteva prietene şi familiile lor şi întemeiem un mic sat pe o plajă. Acum repede, până nu trebuie să înscriem copiii la şcoală, să-i băgăm în sistem. Să aibă unde să zburde, să se bucure de soare şi vânt şi nisip şi apă şi fructe şi… Să se dea într-un leagăn de lemn cu faţa spre apă. Ca ăsta din stânga. Să uităm de nurofen, antibiotice, termometre electronice, cuptoare cu microunde, să le facem poze care-ţi taie respiraţia, să ne bucurăm de bucuriile lor…

Cine vine cu mine? Uite, drumul e deschis, nu ne trebuie macete…

Am un prieten care nu-şi găseşte locul. Are aproape 10.000 în cont. I-am spus “uite, du-te, eşti liber. De ce mai stai?” “Îmi pierd jobul” mi-a zis.

“Dacă aveam casă, da, cu ochii închişi plecam” a spus o persoană foarte importantă din viaţa mea.

Jobul, casa, locul la grădiniţă, locul la şcoală, punctele de pensie, dobânda la bancă… Ancore? Lanţuri?

Îmi doresc un an sabatic. Acum, repede, până nu îmbătrânesc, până nu mi se toceşte spiritul de prea multe deadline-uri şi energii obosite. Ar fi aventura vieţii ei şi respiro-ul vieţii mele. Ar fi frumos.

Dar de luni o luăm de la capăt. Ieri, un domn de o mie de ori mai citit şi mai deştept decât mine, mi-a sărutat mâna şi mi-a spus: “În sfârşit, cunosc pe cineva mai cinic decât mine.” Mă-ntrebase ce să le spună el unor executives cărora trebuie să le vorbească peste câteva zile, oameni care îl privesc ca pe o raritate, ca pe o ciudăţenie, pentru că el nu face bani, el face cultură, pentru că merge pe jos şi pentru că a ales, da, a ales să se întoarcă în România, unde printre altele, le povesteşte unor copii despre piraţi, despre broaştele din Galapagos, despre canalul Panama şi cel de Suez. “N-are importanţă ce le zici domnilor directori” i-am spus. “Oricum n-or să priceapă nimic”.

Şi-atunci mi-a sărutat mâna şi mi-a zis  “În sfârşit…”

Nu era cinism. Pe cuvânt. Doar realism.

Salud, Brăduţ Florescu. Nu mă cunoşti, dar eu te ştiu. Din ziare şi de la TV. (Şi eu) Te invidiez sincer.

Related Posts

Tags

Share This

22 Comments

  1. Da..frumos spus…ar merge un an de vacanta de genul asta.Sper sa ne vedem maine la VerdeCafe.Eu vin.Sper ca a ramas valabil.P.S. Arata mult mai bine acum butonul de RSS feeds 😀

  2. Alé

    Eu chiar il stiu pe Bradut. E un tip cu totul extraordinar. Are niste vorbe de duh ca nimeni altul. Cand am citit ca a plecat, initial am crezut ca e in vacanta, cumva. Acum, cititnd mai bine, am vazut de fapt, ce si cum. Ma bucur pentru el. Imi pare rau pentru mine. Dar mai stii, timpul nu-i trecut… Mi-as dori sa am mai mult curaj.

    *

    Nu stiu daca vin maine. Nora e mucioasa. Nu vreau sa fiu in gandurile negative ale altor mamici. Nu stiu daca e contagioasa, dar nu m-as risca. vad eu maine daca ii mai curge nasul ca de la pompa.

  3. ce ti-e si cu intamplarile astea…mama imi trimite azi un email cum ca a descoperit ea un blog tare frumos si ca imi va placea cu siguranta…nu e greu de ghicit dupa introducerea pe care am facut-o, nu? E blogul acesta, al lui Bradut Florescu. Azi m-am plimbat si eu pe insula thailandeza, am baut cafea la malul marii si am privit prin obiectivul lui foto. Putin mai devreme…iar acum din nou, de pe blogul tau. Minunat Ada, eu am ramas cu gandul acolo…si cu sufletul…

  4. bp

    wild ! desi ma gindeam la anul sabatic cind am inceput sa citesc, am citit mai sus “an salbatic”. ma gindeam “go wild, ada, go wild!” :))

    • 🙂 wild as can be. Ar fi wild. Sa va scriu intr-o zi ok, am ajuns, vantul fasie placut prin palmieri.
      Sau… Suntem in Canada. Aisel a facut muffins.
      Sau… Fetele Alinei stau vis-a-vis.
      Sau… Oana n-a vrut sa-mi imprumute o cana cu zahar. N-as fi crezut. Mi-a dat un kil intreg.
      Sau…

  5. parerea mea e ca sunt doua motive pentru care fugi (in an sabatic): frica de batranete si regasirea de sine.
    pentru regasirea de sine, incurajez pe oricine.
    🙂
    eu nu am nevoie de un an sabatic.
    sincer.
    adica da, imi place idee de a studia plajele thailandeze un pic.
    dar poate nu chiar asa de tare.
    australia are niste plajeeee … bani si timp sa avem noi pentru ele, toate (mai ales!).
    deci nu-l invidiez pe Bradut, ma bucur pentru el si atat. caci nu simt nevoia sa fiu in pantofii lui.

    altfel, de evadat se gaseste intotdeauna si mai aproape si mai pe durata scurta. buna aerisere de cerebel pentru oameni familisti si cu resposabilitati. 🙂

  6. ceska777

    Pana sa am copilul am ravnit si eu la un an sabatic. 9 ani in aceeasi firma (adevarat ca pe posturi tot mai sus-nu prea sus ca era mica firma) m-au tocit. Eu cred ca am avut 9 luni sabatice cand am fost gravida: stat acasa (nu am avut aici job), asteptat ca o penelopa sotul, iesit cu catelul afara, facut poze, plimbari lungi, ascultat vocea mica din mine care se facea tot mai mare……
    Bine nu a fost chiar anul sabatic pe care mi-l imaginam eu dar…….
    Ca mame e cam greu sa fugim in lume, mai ales ca mame singure, nu?
    Stii blogul familiei care a plecat cu trei copii in lume? http://www.poraquiporalla.com/
    Dar timpul nu e pierdut……in cel mai rau caz cand o fi Irina stundenta sau imediat ce termina facultatea plecati impreuna in lume.
    Asa in joaca……

    • Mai ales ca mame singure… mmm incerc sa-mi dau seama ce nu-mi suna bine in “mai ales” asta. Sper din tot sufletul ca nu starnesc compatimire randurile mele despre cum e sa fii mama singura. Ar fi trist, pentru ca eu nu-s deloc de compatimit. Si nu asta e scopul.

      • ceska777

        Ada, nu, nu, nu! Nu ma referam la tine… cand am dat send si am recitit mesajul m-am gandit chiar la mine…….adica daca ar fi sa plec in lume as pleca ca mama singura caci dumnealui e f comod. Si uneori si pe-aici te simti tot mama singura…uf!
        Sorry oricum daca s-a inteles gresit.

  7. ar fi misto sa obtii o sponsorizare pt asa ceva, sa scrii pentru unii sau ceva de genu.

  8. Degetica, daaaa, stii pe cineva?

  9. Claudia

    Da.. din pacate ne este teama sa ne bucuram de viata. Si eu ma gandesc sa muncesc, sa am acolo pensie buna. Dar, in ritmul asta stresant, nu stiu daca mai apuc pensia.
    Zi senina si putere din adancul sufletului tau minunat!

  10. Maria

    Mie imi e greu sa revin la ritmul meu de viata dupa 3-4 zile de vacanta. Dispare inertia aceea care te ajuta sa ramai pe “power save” si sa te ocupi de rutina zilnica fara sa suferi prea tare.
    Dupa 1 an sabatic m-as simti ca un covalescent care invata sa mearga dupa ce a stat mult timp la pat.
    Nu, nu sunt o workalcoholica, dimpotriva, sunt o lenesa. Doar ca nu cred in pauze. Dar da, mi-as dori sa ma mut DEFINITIV in salbaticie. Nu pe o plaja, ci pe un muntisor prin Bucovina (chestie de gust, ma rog…).

    • da m-as duce si eu pe muntisor cu cateva conditii. 1. Sa am multe lemne. 2. Sa am un tot-teren. 3. Muntzisorul sa fie dotat cu wireless si pompa de apa. Si gard electric.
      Se poate?

css.php
Privacy Policy