Dor de el

15 Jul 2014 by Ada

Vorbim des. Suntem aproape tot timpul uniţi de fire invizibile, ne despart nu doar câteva mii de kilometri, ci uneori doar câteva taste.

“Eşti?”

“Da, imediat!”

Mulţumim lui Dumnezeu pentru tehnologie, noi suntem mereu în legătură unul cu altul.

Avem internet, telefon, tablete, skype, facetime, instant messenger, handsfree, wireless, 3g.

“Tebuie să bobim cu tati” face parte din ritualul tuturor zilelor. Dimineaţa, dacă se trezesc copiii foarte de dimineaţă, imediat încercăm să vedem dacă tati doarme. Şi dacă nu doarme, îl luăm cu noi la bucătărie şi “bobim”. Îi povestim ce mâncăm, ce o să facem azi, cum am dormit, ce am visat. Cele mai dramatice sunt visele mele în care extratereştrii invadează Bucureştiul şi eu trebuie să fug cumva din calea lor cu copiii şi să reuşesc să-i spun lui unde suntem, ca să ne poată recupera. Mai sunt, desigur, visele cu război, visele în care ne ocupă ruşii ori alea cu cutremure în care apartamentul nostru de la etajul patru şi jumătate pluteşte lin ca o frunză până la parter sau dimpotrivă se prăbuşeşte într-un nor de praf şi eu trebuie să găsesc copiii printre dărâmături. Cele mai uşoare sunt cele cu hoţii. Cele ma drăgălaşe sunt cele în care Lia se visează pisică şi miaună în somn. Ştiţi ce straniu e să auzi un mieunat prelung în miez de noapte, când nu mai bate decât vântul prin frunzele plopului de la geam?

Vorbim apoi înainte de somnul de după-amiază al Liei, dacă eu sunt acasă şi pot stabili legătura între ei. Dacă nu, vorbim când se trezeşte Lia ori pe la cinci ora noastră, când în Mississauga soseşte maşina de cafea în pauza de zece şi atunci tati se ascunde în sala de conferinţe sau în magazie şi ne sună, palmând uşor telefonul, să nu atragă atenţia că vorbeşte cu copiii în timpul serviciului.

-Uite, lucrez un pic, i-a zis ieri Lia, instalată în scaunul lui de la biroul din sufragerie. Caut un căsuţă maaaare putu tine.

Şi a început să bată frenetic în tastatura lui, aşa cum mă tot vede pe mine că fac, când sunt acasă şi mai lucrez ceva sau doar îmi văd de ale mele pe net.

Ieri ne aştepta buni aşa că am vorbit ceva mai scurt ca de obicei.

I-am pus rochiţa pe ea, a vrut musai anumiţi pantofiori, nu s-a lăsat convinsă că ochelarii de înot ai Irinei nu se potrivesc cu ţinuta.

Şi când să plecăm, s-a apropiat de Daddy Wall, uşa de la debara pe care am lipit multe poze cu Laur şi a început să-l pupe şi să îmbrăţişeze uşa.

– Me dor de el.

Da, Doamne, cui nu-i e dor, puiul mamei…

Noroc că eşti mică.

Mă rog să uiţi.

Seara, la culcare, n-a vrut să-i dea nici un pupic. N-a vrut ea. Avantajul celei mari, care a apucat să vorbească un pic mai mult cu tati. Despre “what?!” şi despre “Yes, Mommy!” vs “Yes, Ma’am” vs”Yes, Madam!”.

Lia la trei ani e adorabilă.

Îţi vine s-o sorbi aşa, din linguriţă de argint, în două picături de rouă.

În dimineaţa asta, când Flori anunţa că va găti dovlecei pentru Irina şi fasole galbenă pentru Lia, fiecăreia după preferinţe, am întrebat mie ce-mi găteşte, prea mare părându-mi-se răsfăţul.

– Păi, tu ce vrei să-ţi gătesc?

– Fazan cu castane…

– N-am! a zis Flori.

-Lasă, s-a auzit vocea mică, lasă că vine tati şi ţi-aduce fazan şi castane. Hai, bea încet din ceşcuţă să nu te frigi cu cafeaua.

Lia. Mai mult decât pot scrie.