Dor

12 Jul 2013 by Ada

Sunt pe balcon, la etajul patru şi jumătate. Întind rufe şi mă bate soarele în cap. E foarte, foarte cald şi profit că rufele mi se vor usca în câteva minute, la radio se anunţă ploi şi furtuni. Lia e în şosete, cu mâinile lipite de balustrada balconului. Priveşte în zare şi strigă din toate puterile ei:

– Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiliiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

Degeaba îi spun că mai e doar o săptămână. Nu ştie ce înseamnă o săptămână, pentru ea e inadmisibil să o caute de atâta timp peste tot şi să nu răsară de nicăieri. De câte ori aude cheia în uşă, mă întreabă dacă e Iri. Şi dacă nu e, dezamăgirea şi-o exprimă încrucişându-şi braţele şi punând bot şi întorcându-se cu spatele la Tata, deşi îl iubeşte şi pe tata şi vrea mereu să ştie când vine de la serviciu. Dacă sună telefonul, sigur e Iri, nu? Nu e Iri! Altă supărare.

O caută şi prin parc, mi-a spus Flori. Se ia după toate fetiţele mai mari, convinsă că una dintre ele trebuie să fie Surioara ei sau să ştie unde se ascunde de n-o mai găseşte deloc. 

– Napoooooi! Iiiii, napoooi.

O caută prin camera ei, pe sub pat, se străduieşte chiar să deschidă uşa de la debara, doar, doar ar găsi-o. Ştie, nu ştiu de unde, că Iri trebuie să vină cu avionul. De câte ori vede un avion, spune “aionu, Iiii”.

Şi mie mi-e dor. Şi Irinei îi e dor. Şi lui Laur îi e dor. Se mai văd pe skype din când în când, dar şi asta e greu, pentru că uneori doarme Lia, alteori Irina nu e acasă, sau poate tata e la lucru sau sunt cu toţii la grădină, unde Iri a plantat lăptuci cu Nana. 

Aseară am pus mâna pe telefon şi am sunat la tata şi i-am zis: deschide skype-ul, că nu mă mai înţeleg cu asta mică. 

– Oooooo IIIIII! 

Şi ce lacrimi de frustrare când a picat netul în Wales şi n-am mai putut restabili legătura, ce supărare şi ce năduf şi de o parte şi de cealaltă şi câte poveşti au rămas suspendate. 

Încă puţin, dragele mamei, sunt fericită că vă iubiţi, dar mă doare dorul vostru până la lacrimi. Încă puţin.