Down Memory Lane: Prăvălia de nimicuri

17 May 2012 by Ada

Prin 2003 scriam cam așa:

“Ascultați Radio România Internațional. Vă  invităm astăzi, stimați telespectatori… stop. Suntem la radio. Stimați ascultători, vă  prezentăm astăzi varianta radiofonică  a unui film mut. Nu alb-negru, ci sepia. Ca pe vremea bunicilor. Motor, acțiune:

Cadrul unu: Suntem în preajma Curții Vechi a Bucureștiului, acolo unde cu 4 secole în urmă  se ungeau domnii și se “căftăneau” boierii. Străzile dimprejurul Palatului Domnesc forfoteau de viață. Se vindeau de la colivii de păsări și curse de șoareci, până  la blănuri și pălării de damă. Puțin mai sus, sediul ziarului Timpul, la care scrisese într-o vreme și poetul Eminescu. În zorii lui 1900, tot pe aici, trăsurile boierilor se încrucișau cu automobilele tinerilor dandy. Afaceri de doi bani sau de milioane se derulau cu viteze amețitoare, între o cafeluță  la Hanul Manuc și o păstrămioară la Grota Zarafi. Ediții speciale ale ziarelor, strigate în gura mare de copilași în pantaloni scurți și câte un țăran cu cobiliță, rătăcit în mulțimea vie și colorată, năucit de zgomot. Toate astea până  într-o zi, când o liniște vinovată  s-a lăsat aparent iremediabil peste pietrele cartierului curții vechi.

Cadrul doi: Zi frumoasă de noiembrie la început de mileniul 3. Strada Covaci și încă  vreo câteva din jurul Curții Vechi pot fi denumite cu ușurință străzile cu antichități. Aici, în spații largi și înalte, se îngrămădesc viețile ultimilor dandy din București. Puse de-a valma, sfeșnice, tăvi, piese de mobilier, aparate de fotografiat, servicii de masă  – toate au fost cândva la loc de cinste în casa vreunui om cu stare. Încă  din stradă le poți mătura cu privirea, prin ferestrele luminoase. Cu o singură  excepție: “Prăvălia de Nimicuri” a Sașei Constantinescu.

Sașa este absolventă de filologie. Fără  a avea habar de colecții, antichități și tablouri, Sașa a acceptat provocarea unui prieten: aceea de a se “juca” de-a galeria de artă și încet, încet, ispitind cu câte o cafeluță  pe colecționarii care nu cumpără, ci “vânează ” obiecte de artă, a învățat să  le cunoască  și să  le iubească… Așa se face că un fost magazin de piese auto s-a transformat în “briganda” galerie de artă  – un loc în care timpul se scurge cu tic-tac de pendulă și clinchet de lingurițe de argint în pahare de cristal. Umbrele de soare și evantaie de pene, șiraguri de perle și șaluri infinit mai scumpe decât odinioară, dantele fragile și pene de scris, clești de păr și cutii muzicale… Fiecare cu câte o poveste, pe care Sașa a învățat să o asculte de la cei ce vin să  le lase în consignație.

“Sunt oameni mai în vârstă, oameni necă jiți. Nimeni nu se desparte cu plăcere de astfel de obiecte. De foarte multe ori, galeria asta reprezintă  o ultimă  haltă  înainte de spital. Sunt oameni care vin cu ultima speranță să-și vândă știu eu ce nimic și cu contravaloarea obținută să-și facă piața în ziua aceea. Vin oameni care au trăit o viață întreagă  în recunoaștere, vin foste cântărețe de operă, vin actrițe și e foarte trist să le vezi că acum își vând rochiile de scenă. Până acum câteva luni, ne vizita din când în când o doamnă foarte în vârstă. Femeia ne aducea lucruri, care din punctul de vedere al unui negustor nu contează în nici un fel, pe care de fiecare dată i le-am cumpărat. De fiecare dată am poftit-o să guste o dulceață de nuci verzi și un pahar cu apă. Întotdeauna îmi cerea, mai întâi și mai întâi, acel pahar cu apă, să-și ia nitroglicerina, și-mi spunea: “și eu nu vă mai deranjez, nu cred că  am să  mai ajung a doua oară”.  A venit, totuși, o vreme… Însă, uite, de câteva luni de zile n-a mai apărut și chiar sunt îngrijorată, mă întreb ce i s-a întâmplat”.

Atât de frumoase şi de puțin utile și… totuși, scumpe… “Un obiect pleacă din galerie în momentul în care își întâlnește proprietarul. Lucrurile din galerie nu sunt neapărat foarte ieftine, de multe ori înseamnă destul de mult pentru punga omului obișnuit și atunci ei iubesc obiectul, îl mângâie cu privirea sau chiar îl ating, îl drăgălesc, ne întreabă ce reduceri putem face, sfârșesc prin a pleca pentru că nu pot să-l achiziționeze atunci, se întorc, ne roagă să-l punem deoparte… Apoi, sunt obiecte care stau luni de zile și într-o zi se întâmplă ceva: o masă  pe care noi suntem gata să o returnămm proprietarului, de pildă. Ne trezim că  intră  cineva pe ușă  și întreabă  de prețul mesei, începe să îi dea târcoale, să o pipăie, să se uite pe dedesubt și apare un al doilea care întreabă cât costă masa asta? Și începe un fel de licitație, care dintre ei s-o ia mai repede… Vin aici și oameni cu bani mulți, care simt că nu îi mai reprezintă obiectele de serie și vor ceva: vor istorie, vor rafinament și atunci încep alte discuții. De cele mai multe ori vin cupluri tinere și încep să  negocieze între ei un obiect, îl negociază  mai mult între ei decât îl negociază  cu mine. E foarte interesant, fiecare zi este altfel, asta este interesant aici: când intru pe ușa galeriei, eu nu știu niciodată ce mi se va întâmpla în ziua respectivă”.

Stând la o dulceață de nuci verzi, cu ochii la velocipedul atârnat din tavan, învăluit în sunetul muzicilor de odinioară, îngânate și de papagalul din colivie, nu poți să nu oftezi. Aici, în Prăvălia Sașei, oamenii se îndrăgostesc de dulci nimicuri, la care foste primadone și vechi dandy au renunțat strângând din dinți.”

Am trecut recent pe Covaci. Prăvălia de nimicuri nu mai există.